|
Predoslovie
Acestu textu s-au alcatuitu, incetu, prin
contributia a trei voci: Sorin, vocea cu accente de umor si
voie buna, narindu saltaretzu; Ioana (Minerva), voce cu
accente mai grave (uneori mai duioase) prezenta in primulu
rindu in notele cu acelasi nume, dar si in alegerea
fotografiilor si a legendelor; Noi, vocea care informeaza
neutru cetitoriulu despre peripetii, locuri, oameni si
incearca sa mentina echilibrul profund instabil al balantzei
dintre capra si varza – pentru a nu mai mentiona si manzul.
|
|
Duminica,
27 August 2000
Ajunsi in Barcelona pe la 10:30; stat la coada pentru
masina la aeroport, circa o ora; cald si Sorinul era nervos. Capatat
Opel Corsa 2000 Diesel, cu aer conditionat si directie asistata. Ratacit
pe A18 la iesirea din Barcelona - datorita Ioanei, care nu corela bine
harta cu terenul - si ajunsi la Sabadell (pronuntat Sabadei) unde nu
aveam chiar nici o treaba. Regasit in fine autopista A7 si ajunsi la
Palamos in jur de 4 pm, la hotelul nostru, Hostal Vostra Llar (adica
locul vostru). Ajunsi la hotel, Ioana se plange imediat de camera - care
era mare, dar cu fata la sud, de unde soare si cald dupa-amiaza. Sorinul
intra in defensiva, ca el de doua luni a cautat pe internet hotel, ca
asta I s-a parut atragator din mai multe puncte de vedere etc..
Camera cu parchet nou pe jos, un maro inchis superb, gresie in baie,
paturi imense - doua, alaturate -,fotolii de lemn si rachita foarte
comode si o terasa cu vedere la o bucatica de mare. Probabil una din
camerele bune ale hotelului, pastrate pentru oaspetii din Anglia,
[Nota Ioanei: englezii nu erau prea desi, by the way. In doua
saptamini cit am stat acolo doar o singura data ne-am intilnit in hol
cu un cuplu britonaut. Ploua afara si Ioana i-a comunicat acest lucru
lui Sorin in limba universala a ploii. Cuplul britonaut ne-a auzit si am
intrat nitel in vorba despre vreme).
Somn adanc pana pe la 6pm. Ne sculam si, inca ametiti si cu durere de
cap, plecam pe malul marii la plimbare si explorare. Palamos a fost -
si mai e inca - un orasel pescaresc cocotat pe stinca, cu acces la un
port pescaresc. Beneficiaza de o plaja destul de lata si de lunga, nu
chiar ca la Mamaia, dar oricum, bunutza. In ultimii 20-30 de ani in
jurul plajii sale s-au construit masiv blocuri inalte de apartamente si
hoteluri cu balcoane la sud (fara chitare romane, though). Daca nu ai
zari partea veche a oraselului si marea Mediterana de un albastru
incredibil, peisajul de ansamblu nu ar fi chiar atit de diferit de
Mamaia. Nostalgici de conditia de turist european in anii 60, fara
blocuri inalte, incepem sa exploram Palamosul vechi - cumparam cateva
vederi si ne alegem un restaurant - El Delfin, langa Xixonenca,
pronuntat asa cum banuiti deja, Shishonenca. Constatam ca bou inseamna
bou si ai (scris ‘all’ ) inseamna ai ( usturoi). Mancat sopa de peix (
cea mai slaba pe care o sa o mancam, cu peste - pronuntat peish ) si
orez (arros). Indopat cu inghetata din tot felul de fructe de la
Gioconda (italiana). Plimbat pe mal, intins pe malul marii si stat cu
ochii la stele. Revenit pe la 12 la hotel, deschis televizorul si
urmarit din doi in trei, in castiliana noastra indoielnica, un
documentar despre devenirea Barcelonei si personalitatile ei marcante.
Luni, 28 august 2000
Mic dejun, care se va dovedi un leit-motiv; totul de
foarte buna calitate, dar mereu acelasi : mezeluri de 7 feluri ( sunca,
salam, chorizo - un fel de Sibiu mai condimentat- si felurite altele);
cafea si lapte; unt; chifle bune si proaspete; o felie de chec; dulceata
de avion ( se copsesera avioanele…) la cutiuta de plastic; suc de fructe
botezat generos cu apa. Dimineata plaja; targuit rogojine, prosop de
plaja, uleiuri si alifii, saltea de apa, mai ales pentru Ioana.
Seara mers la Platja ( platia, adica ghici ? plaja, desigur) D'Aro, la
circa 20 de min cu masina, plimbat pe corso. Platja e mai mare ca
Palamos si exclusiv statiune de vacantza, un fel de Neptun fata de
Eforie. Am targuit o curea pentru Sorin, de piele bunuta ( 2200 de Ptas,
cam 12 dolari - in Anglia ar fi fost cam dublu) si un tricou verde cu
furnicute ce cara de zor un telefon mobil, slabiciunea lui mai veche.
Poposit la o berarie si baut doua Estrell Damm la presion, reci si cam
bune; Ioana - suc de limon, ca sa nu faca palpitatii si sa nu se ingrase
suplimentar. Intorsi la Palamos, tras pe dreapta ( in Spania se conduce
pe dreapta).
Marti, 29 August 2000
Am vorbit la hotel cu Antonia - proprietara, la receptie.
Hotelul e mic si condus de o familie. Am cerut, desigur, sa ni se
schimbe camera; Antonia a facut ochii mari, dar nu a zis nimic, a ramas
ca o sa ne dea alta in vreo 2 zile, ca ii pleca un grup. Ea ne-a dat o
harta si ne-a sugerat sa cautam si alte plaje, mai frumoase si mai
salbatice. Ne-a mai spus ca drumul de coasta intre Palamos si Lloret de
Mar, care trece prin Tossa de Mar, e foarte frumos - scenic. Noi vorbeam
in engleza, ca la toata lumea – ei erau stresati saracii cu totii, dar
se chinuiau. Cand insa treceai pe frances, alta viata... le suradeau
ochii si imediat iti vorbeau si iti dadeau amanunte.
Am purces deci spre Calella de Palafrugell ( caleia de palafrujei); unde
primul lucru pe care l-am facut a fost sa cumparam echipament de
snorkelling ( ochelari de scafandru si tub pentru respirat) si labe de
scafandru pentru Sorin, precum si sal galben de plaja pentru Ioana, care
a decis brusc ca ea nu mai putea merge altfel la plaja.
[ Nota Ioana: Daca Sorin
isi achizitionase labe albastre, eu, adica Ioana si mai ales Minerva, nu
am vrut sa ramin mai prejos, adica fara sal galben de infasurat in jurul
coapselor mele mai mult sau mai putin zglobii].
Ajunsi astfel dotati pe plaja de la Calella de
Palafrugell, am ramas intepeniti si ne-am enervat brusc : cam 150 de
oameni stateau pe circa 15 m2 de plaja, printre nenumarate barci parcate.
In plus, pareau sa mai vina inca, cu jdemii de copii foitori si
galagiosi. Apa era cam cat o caldare, (golf de piatra in jur, superb dar
mic); era deja 12, ne era cald si Ioana uitase bricheta in masina, care
era la 15 min. de mers pe jos, in varful dealului. Dupa nici cinci
minute am decis sa plecam.
Ne-am intors la masina, am mai consultat harta
transpirati, fumand si band Fantzi de portocai. Am decis sa continuam
ceea ce devenise deja o explorare, pe plaja de la Tamariu, in apropiere.
Ajunsi acolo, nu ne-am mai enervat - nu mai avea rost, ca era la fel de
plin. Din nou am intrat in nostalgia de turist al anilor 60 cind plajele
astea de sate pescaresti erau cu adevarat pustii, cum ne povestise
Antonia.
Pe drumul de intoarcere am mai incercat sa exploram o a
treia plaja, care nu era trecuta pe harta, si pe buna dreptate. Pentru
ca nici nu era plaja. Scria pe drum Sant Sebastian ( da, da, chiar
Sebastian cel pictat de El Greco, sagetat peste tot, pe cruce). Era un
far, pe varf de coasta stancoasa (apex). Ca sa ne mai linistim, am facut
poze. Ne-am hotarat sa ne dam batuti si sa ne intoarcem la plaja de la
Palamos, careia ii gaseam brusc calitati. Pe drum, insa, chiar inainte
de Palamos, pe stanga, se deschidea un drum prafos si semnul indica
promitator Platja del Castell. Daca tot era bal, am hotarat sa o
incercam si pe asta. Drumul prafos ducea intr-o padurice unde ne astepta
un nene care ne-a cerut 350 Pts sa parcam; noi, naivi, i-am dat, desi
90% din masini stateau oriunde numai in parcare nu.
In sfarsit, am gasit o plaja buna si am putut sa facem
training de snorkelling. Mai intai Sorinul, si-a pus labe si s-a bagat
cu tubul in apa, nu inainte de a fi fotografiat de Ioana, grijulie cu
marcarea momentelor istorice. N-a stiut sa isi stranga masca cu
ochelarii insa, si a inghitit o gramada de apa, proaspata, de Mediterana.
Sorinul largise legatura mastii ca sa-i incapa pe cap; dupa ce a luat
cativa nasi de apa, si-a dat seama ca e ceva putred in Danemarca- dar
mai cu seama in Spania. A inceput sa se gindeasca ca nu degeaba fac
americanii curs de snorkelling de trei zile si iau si diploma la sfarsit.
Ioana a incercat si ea si s-a speriat nitel; i se parea ca se sufoca..
Totusi, prin contributia ei, care are capul mai mic decit Sorinul si
care a vrut sa i se stringa leagtura mastii, Sorinul a inteles ca marele
secret era sa-ti stringi bine masca pe nas si ochi si sa respiri
constant prin tubul tinut bine intre dinti. Ne-am mai relaxat si am
inceput sa ne uitam la stanci submarine si la pesti, care misunau de zor,
frumusei si colorati.
[Nota Ioana: E fantastic sa poti vedea sub apa, sa te
uiti la pesti si la familiile lor si sa-I vezi cum vin in jurul tau si
se mira probabil ca nu ai si tu solzi; te studiaza de aproape, atit de
aproape ca mie mi s-a facut frica sa nu aiba ideea sa ma muste. E o lume
pe care nu te astepti sa o descoperi chiar acolo, in petecul de apa in
care inoti tu, caci de la suprafata ti se pare ca marea e un spatiu gol].
Intorsi la hotel dupa plaja, ne-am gandit sa mergem la
Tossa de Mar. Vazusem un pliant in care era figurat zidul medieval de pe
coasta, luminat frumos noaptea. Am zis ca ' hai si noi', sa vedem si
poate sa si mancam acolo. Pe harta drumul era drept, pe coasta, dupa
Platja D'Aro si San Feliu de Guixols ( ghishols). In realitate insa, o
data ajunsi in San Feliu, am vazut o masina de politie, Sorin s-a
intimidat si am ratacit drumul. Mai aveam putin si ajungeam in
autostrada de Barcelona.
Pana la urma, am regait itza drumului...acelasi pe care
ni-l recomandase Antonia ca fiind ‘scenic’. Acum era, insa, in penumbra
deasa; plin de serpentine sa-ti rupi gatul, ca in filmele din anii '60
cu Alain Delon. Serpentine infernale. Am mers vreo 30 de minute din
curba in curba, si Sorinul, ca sa mai incurajeze pe Ioana, tensionata
si fricoasa la maximum, s-a apucat sa-i arate niste luminite in vale. In
cursul acestui act era sa intram intr-o stanca. Ioana intepenise pe
scaun si era nervoasa rau de tot. Am ajuns la Tossa de Mar, fara sa
putem aprecia frumusetea peisajului catalan. Noaptea pe serpentine nici
nu era greu. Am oprit sa mancam : salata catalana ( salata verde, rosii
si mezeluri) si bistec cu patate frite. Masa a fost presarata cu
comentariile frustrate ale Ioanei, care a inteles ca in
Weltanschauung-ul ei nu incap de loc muntii, care sunt neprietenosi si
n-ai domnule nici o placere sa teeee caaateri....asa...degeaba....n-ai
nici un fior metafizic, nimic....nu ii place de loc, ce mai.
Am mai adaugat un cuvant catalan la bagajul nostru
modest : aprop ( evident, aproape....). Pe drum mai vazusem si Llar de
Foc ( adica da, semineu :loc de foc ). Am vazut si zidul luminat frumos
din pliant, dar cheful ne era pierit si oricum era ora 23:00. La
intoarcere am venit pe un drum mai normal si am ajuns acasa la Palamos
pe la 24:30.
Miercuri, 30 August
Zi cu nori; am decis sa mergem la Figueres, sa vedem
muzeul Salvador Dali. Ajunsi in oras, am facut pish pe furish in diverse
localuri – nu erau WC-uri publice si se pare ca trebuia sa fii client ca
sa te bucuri in liniste de un pipi. Am stat o ora la coada la bilete -
jumatate din Spania parea sa fie acolo, dar a mers mai repede decat ne
asteptam; la coada, multi francezi si ceva germani, precum si alte
nationalitati, din care as putea mentiona doi romani. Pe cladire,
modificata de Dali, sunt oua mari, statui cu forme feminine cu paini in
mana si cu abdomenele gaurite; scafandri. In piatzeta din fata muzeului
se afla un urias senior ce rasare cu trupul din radacini contorsionate
de copaci spanioli, un senior din care n-au mai ramas decit o mantie, un
guler si o postura arogant meditativa; din abdomenul sau deschis
izvorasc tot felul de oameni micuti, moderni, in salopete, in posturi
ce aduc aminte de eroismul muncii din realismul socialist.
Inauntrul muzeului, o orgie suprarealista :
*dama cu aer de zeitate indiana grasa, pe o masina
Cadillac, contrazicind flagrant emblema acesteia – o femeie
aerodinamica si cu aripioare;
*deasupra damei, o barca cu umbrela de protectie,
atirnata de un stilp din cauciucuri, din care curg picaturi imense de
vopsea albastra;
*o baie rasturnata pe tavan, cu masuta de baie si altele
de toaleta
[Nota Ioana: pe mine asta m-a socat cel mai tare,
caci Dali imi furase ideea casei mele din Siberia, care are intr-adevar
baie pe tavan si podul in pivnitza]
·
o camila pe care scria ‘Camel’ cu caracterele cunoscute de la pachetele
de tigari, spre care te urcai si prin burta careia te uitai sa vezi o
camera cu canapea in forma de buze, rujate intens, si un semineu in
forma de nari. Pe semineul-nas trona cum se cuvine o pendula de secol
XVIII. De altfel, canapeaua, semineul, tablourile in chip de ochi puteau
fi admirate foarte bine si fara sa stai la coada ca sa le vezi prin
burta camilei, dar vizitatorii se imbulzeau la camila, spre delectarea
post-mortem a geniului dalinian cu docilitatea publicului sau.
Pe noptiera din dormitor se afla un pantof de dama
umplut cu lapte. Din el se inalta o balantza de care era atirnat la un
capat un cub de zahar. Tocmai cind ne uitam la aceasta minunatie -profund
erotica - o ghida catalana incerca sa-i explice unui american cum poti
sa inmoi bucatica de zahar in pantoful cu lapte si sa dezechilibrezi
balantza delicata. Noi, amabili, am intervenit sa o ajutam pe ghida cu
engleza. Pe masura ce ii explicam, americanul devenea si mai descumpanit,
pina cind Ioana s-a plictisit de ochii lui cit cepele si i-a spus ca
pantofii cu lapte sunt un simbol de erotism general acceptat in Europa.
Americanul a ris si noi am plecat mai departe.
In fine, povestea noastra nu poate epuiza bogatia de obiecte absurde dar
extrem de parodice si descretitoare de frunti aflata in acest palat al
geniului cu tapir.
Pe un perete, Sorinul a gasit o dizertatie daliniana despre Golful
Biscayei si pictorul de Kooning, in limba franceza, pe care a citit-o
doct Ioanei, care s-a prefacut ca o intelege. Am mai vazut : celebrele
ceasuri moi ale lui Dali peste tot; picturi decompuse si vizibile doar
pe o sticla de vin, aflata la mijloc de plansa; o stafie in cirje,
intitulata ‘Spectrul Sex-Appeal-ului’’ si alte si alte…
Ne-am relaxat in final fumind o tigare pe terasa, fata in fata cu poza
maestrului, la un pahar de sangria. La iesire am baut si noi sangria ,
in memoria lui jucausa ( vin rosu dulce, cu felii de portocale si lamai,
cu putin zahar, racit bine si cu cuburi de gheata). Am baut sangria si
am mancat sandwich-uri din traista la un bar, pe terasa. Vremea era a
ploaie. A plouat, intr-adevar - cam doua ore
Ne-am intors spre Bisbal d'Emporda ( orasel in drum
spre Palamos; regiunea se numeste in catalana La Baix Emporda'; vine
de la Emporium, care e o colonie greaca, al carei templu se mai vede
inca, in ruine).
Pe Sorin l-a apucat o crampa sora cu moartea, si verisoara cu
ghionoaia. Am multumit francezilor ca au investit in Catalunya si am
tras la magatzem ( ei bine, da...magazin, daca tot intrebati....)
‘Champion’, unde Sorinul s-a calmat la toaleta clientului si am
targuit apoi de la xarcuterie ( charcuterie, sau carnisseria in
castiliana) diverse kestii bunute, fructe, etc. Desigur ca nu am mai
iesit la restaurant. In seara aia am reusit sa ne mutam intr-o
camera pe partea opusa, unde nu era soare dupa-amiaza. Ioana a facut
o mica drama si din mutare - ca de ce sa nu impachetam, ca ce e aia
sa caram, ca tiganii, lucrurile pe coridor, cale de vreo 5 metri.
Sorinul a suportat si a carat lucrurile repejor, asa, neimpachetate.
Ioana le-a ordonat vreo ora si pe urma s-a inveselit la loc. Noua
camera avea si bidet - lux orbitor; vedere in spate, la acoperisuri
- am stat la etajul trei - si la dealurile coastei. Terasa mai mica,
dar placuta.
[Nota Ioanei: erau mai mult de cinci metri si se uita femeia
de servici la noi].
Joi, 31 August 2000
Nor. Am decis sa mergem la Barcelona. Ajunsi
in oras pe la ora 11:00 am; am luat-o pe Via Laietana,
( un fel de Calea Victoriei) am cotit pe Jaume I
( Iaume ) si am vrut sa parcam unde vazuse Ioana un loc; era cam
inghesuiala, orasul vechi cu strazi inguste , medievale. N-am mai
parcat acolo, totusi – ne-am dat seama intr-un tirziu ca era chiar
in fata Primariei, si probabil ca ala era locul primarului....si am
continuat pana am gasit parcare cu plata.
Ne-am plimbat prin oras; am cumparat pantofi si sandale pentru
Sorin; am iesit prim ramasitele de oras medieval, pe La Rambla,
bulevard larg, cu promenada pe mijloc si masini pe lateral, care e
locul favorit de plimbare in Barcelona, si ne-am indreptat spre
Piata Catalunya. Am mers la celebrul lant de magazine El Corte
Ingles, unde am vazut mult si am targuit putin ( doua tricouri
pentru Sorin si o trusa de unghii nemteasca pentru Ioana, ambele in
sold, de calitate buna insa).
Se facuse soare si cald; am luat inghetata langa Corte Ingles si am
admirat Placa de Catalunya, larga, cu mult loc de respiro. Apoi pe
Passeig de Gracia, bulevard aristocratic de la sfirsitul secolului
19, la casa Batllo (in ambele poze), care era in renovare -
construita de Antoni Gaudi, un arhitect arhipriceput si care ne-a
cam arhiplacut.
La stinga, lipita de casa Batllo, la care ne-am chiombit printre
schele, se afla casa Amatller, opera a unui rival de al lui Gaudi,
Puig y Cadafalch. Noi nu stiam ca ii zice asa la momentul ala si
nici cine o facuse. Am intrat acolo atrasi de ametitoare rasucituri
gotice, de penumbra si racoare, precum si de un afis care zicea ca
inauntru ai putea sa cumperi bilete pentru turul modernist al
Barcelonei. Practic era vorba de o reducere cu 50% pentru noua
puncte majore, ce sustin vintul de Art Noveau (modernism) in
Barcelona . Am cumparat biletele pentru tur si am obtinut si harti
si tot felul de materiale ajutatoare de intelegere. A fost o idee
buna, dupa cum s-a dovedit ulterior, si pe care Ioana, iubitoare de
Art Nouveau cum se afla, poate sa isi puna copyright.
Apoi am ajuns la libraria Fnac, inapoi in Piata Catalunya, - unde am
vazut multe carti bune, si am cumparat numai una, in castiliana -
pentru delectarea Sorinului - ‘ La Carta Esferica’, de Arturo
Perez Reverte, pe care Sorinul o va citi acasa in original, ca sa
isi dovedeasca siesi ca poate, si mai ales pentru ca e foarte
frumoasa.
[Nota Ioanei: eu as fi vrut albume cu Gaudi si Dali, citeva
volume in catalana ale lui Llosa, proaspete, dar mi-am pus pofta in
cui, atit din cauza de bani, dar mai cu seama din cauza de catalana].
La iesire de la Fnac, ne-am asezat la o cafea in Piata Catalunya; am
vorbit despre public si privat in cultura europeana, comparand
culturile protestanta si catolica. Mai precis, am vorbit despre
faptul ca nu poti avea spatii publice atit de largi si maiestuoase,
ca cel pe care il aveam in fata, combinate cu avantajele respectului
pentru individ si spatiul lui privat. Pentru a construi bulevardele
astea largi si piete, arhitectii secolului al 19-lea calcasera
peste cadavrele indivizilor expropriati si ii pusesera sa locuiasca
cam 50 de ani in periferii insalubre. Multe se pot comenta apropo de
intimplarea asta si de experientele din Bucuresti, in care cu greu
se poate spune ca suferintele indivizilor expropriati s-ar fi facut
pe altar estetic….
Dupa aceasta conversatie docta ne-am plimbat in voie pe La Rambla;
am vizitat piata (Mercat), unde am vazut multe bunatati, si am
cumparat paine de smochine si migdale, care e indescriptibila, si pe
care nu mai stim cum o cheama.
Am cumparat rosii de la o taranca, cu 99 Pts pe kg ( deci in leul de
azi, cam cat ?....cam 12.000 de lei); ea, taranca, a incercat sa ne
insele si sa ne dea rosii din spate - mai verzi...dar nu a inselat
vigilenta Ioanei, care a cautat in sacosa si mare taraboi a facut,
regretand ca nu stie catalana sa ii zica ea vreo doua....dar in
fine, taranca a cedat si ne-a dat din cele de care a vrut Ioana.
Am vazut apoi Palau Guell ( ghei) pe dinafara, ca era tarziu - o
alta obra (opera) a lui Gaudi, pe strada La Rambla Nou...adica nou.
Am gasit incet drumul spre Placa de l'Espanya, pentru vestitele
fantani arteziene colorate si cintarete.. Asteptand sa inceapa
spectacolul, am mancat la Gonzalez (cum te uiti din piata, pe
dreapta, la vreo 100 de metri....) dar nu recomandam : Ioana a facut
herpes a doua zi, si Sorinul diaree.
Am vazut apoi minunatele fantani cu efecte de ceata si nori colorati,
pe muzica de Richard Strauss ( Also Sprach Zarathustra), Mozart,
Haendel (eeee, sigur ca Muzica Apelor, ce altceva.....) Spargatorul
Atomic de Nuci al lui Ceaikovski, si asa mai incolo. Nu se poate
descrie nici in cuvinte simple, nici in cuvinte complicate si grele;
trebuie vazut.
Ioana a ramas un numar de clipe incantata de frumusetea lumii si
amandoi ne-am simtit mai buni .
[Nota Ioanei: Aici vocea lui Sorin nu a prins nici pe departe
bucuria pina la lacrimi traita de mine in timp ce priveam nauca la
fintinile alea dansatoare, sentimentul ca am acces la o
strafulgerare de paradis – usor, spumos, sublim, zglobiu, proaspat,
in nuante delicate de sunet si culoare].
Ne-am intors cu metroul in Piata Jaume I, uimindu-ne pe noi insine
la lectura minunatelor nume de statii de metrou in Barcelona, ca de
ex. Urquinaona (nume bun sa botezi o fetitza).... si Urgell, de unde
Sorin a concluzionat ca trebuie sa fie prin apropiere si un
Demiurgell....un demiurg mai mic, mai plapand...
Dupa o refresare la cafeteria italiana Roma - era cam 21:00 - am
purces spre parcare, unde am oftat si am scos banutul – 2500
Pts...au...au...au....Inapoi la Palamos si la somn
Vineri, 1 Septembrie 2000
La plaja de dimineata ( Platja del Castell); snorkelling din gros;
zi cu soare, apa ca oglinda, clara si calda, pesti micuti, multi,
leneveala la soare. Lasat masina unde nu mai platim nene 350 Pts;
venit inapoi si gasit masina prafuita bine. Ajuns acasa pe la 18:00;
dormit tarziu dupa plaja.
Am mancat la Palamos pe malul marii, la Kylix ( San Lluis), sopa de
peix si bistec si crema catalana – crema de vanilie cu lapte,
acoperita cu zahar ars, la rece, servita in vase de pamant -
ceramica.
Sambata, 2 Septembrie 2000
Dimineata cu nori; ne-am gandit sa mergem la Pubol, la castelul pe
care Gala l-a primit de la Dali.
In gradina, elefanti cu picioare de girafa, din beton, creatiile lui
musiu; o fantana cu treizeci de masti ale lui Wagner - lui Gala ii
placea Wagner - colorate divers. Wagner la kilogram; inauntru,
muzica in surdina - ati ghicit, Wagner....si camere designed by
Dali.
Un tron mare al Galei, o camera de baie imensa cu o masa de toaleta
ca un altar de rugaciune, un pat de o singura persoana. Nuantele de
albastru si bleu domina intregul interior. Biblioteca Galei e
uimitoare, caci nu contine nici urma de carti, doar vreo citeva
discuri vechi si o truse de degete – de degete ( de argint), iara nu
de unghii. In salon, daca aveai ideea sa te uiti prin geamul mesei
din fata canapelei, observai ca sub ea nu exista podea si vedeai
direct un cal mort, expus la parter –calul alb al Galei. In pivnita,
locul lor de inmormantare, al amandorura...dar numai Gala e
inmormantata acolo, din cine stie ce motiv personal.
[Nota Ioana: pe masura ce ma plimbam prin casa asta ma
intristam din ce in ce mai tare. Gala nu era acolo, ci doar Dali, cu
forme de expresie cam pompoase, cu ceea ce eu, ca femeie, simteam ca
nu sunt decit caricaturi idolatrizante ale Galei; sau poate nu erau
caricaturi… dar nu erau ea, ci Dali; ea nu se exprima prin nimic, ea
era un imens vid. Pina si rochiile, expuse in pod, i le alesese
Dali. El ii construise castelul asta de batrinete si moarte in care
o lasase chipurile libera sa cultive adoratori mai tineri… dar de
fapt o surghiunise la singuratate, inconjurind-o obsesiv de oglinzi
facute de el. M-a apucat tristetea si revolta pentru soarta acestei
batrane muze. Nu mult a lipsit sa ma cert furca cu Sorin, care imi
tot explica ca el venise aici pentru Dali, si ca are mari dubii
asupra Galei. Pina la urma, am reusit sa-mi stapinesc nervii si sa-i
povestesc ceea ce simteam. Sorin a parut ca empatizeaza nitel cu
mine, daca nu cu Gala… si am trecut razant pe linga cearta].
Spre deosebire de muzeul de la Figueres, casa de la Pubol e mai
putin invadata de turisti. Poti sa stai in gradina linistit, pe
banca, sa te bucuri de aer curat si elefanti pe papainoage etc.
La plecare, in magazinul din preajma castelului, am targuit un
tricou pentru Ioana, ca sa-si mai aline tristetea de Gala, un tricou
foarte sexy, negru, cu o reproducere de Miro cu bufnite si scari –
in care ‘’une etoile caresse le sein d'une negresse’’, chiar pe
sus-numitul.
Dupa-amiaza, am purces spre Girona, capitala Catalunyei inainte de
Barcelona.
Girona sau Gerona, al carei nume rimeaza cu Verona, este o prezenta
aproape italieneasca pe meleaguri cataloneze, cu case inghesuite
multicolor pe riu si poduri vechi, cu stradute strimte si in panta
abrupta. Dupa ce am consultat ghidul cu istoria orasului am ajuns
la concluzia ca acest aer italienesc se datoreaza pe de-o parte
romanilor, care au cucerit locul in anul 75 A.D. si l-au botezat
Gerunda, precum si longobarzilor care l-au mostenit de la romani si
si-au facut cuib in el vreo trei secole.
Cind am ajuns noi, simbata pe la 1 p.m. multe erau inchise, atit
magazine cit si muzee ; ne-am simtit cu atat mai mult ca in Italia.
Ne-am plimbat fara ghid prin orasul vechi, unde am vazut catedrala
ce amesteca romanescul, cu goticul si barocul (in renovare, gratie
concernului Retevision ) si biserica San Feliu, stil romanesc mai
pur. La biserica San Feliu Ioana si Sorin s-au pierdut unii pe altii
printr-un intuneric des.
[Nota Ioanei: In ambele bisericii m-a socat faptul ca trebuia
sa bagi pesetzi intr-o cutiutza ca sa le luminezi (erau al naibii de
intunecate in plina zi, cu multe geamuri blocate). Asa ceva nu am
vazut nici in Anglia, cit sunt englezii de profesionisti in a
stoarce bani de la turisti. Un alt soc: daca vroiai o luminare nu
aveai decit sa bagi alti pesetzi intr-o alta cutiutza si se aprindea,
pentru nu se stie cite minute, un beculetz electric. Cel putin
chestia cu beculetzele mi s-a parut groaznic de kitsch si de lipsita
de respect/incredere pentru cei ce veneau in biserica. Era un mod
de a pune brusc capac oricarui fior religios…desigur, in cazul ca
il aveai!! Dar fauritorii de cutiutze presupusesera din start ca,
turist fiind, nu il aveai. Asta m-a iritat cel mai tare, mai ales ca
era duminica si tare mi-as fi dorit sa aprind o luminare reala
pentru sufletele alor mei.
Am facut in acest oras in trepte abrupte si cu stradutze stramte
nenumarate poze, mai ales datorita Ioanei, iubitoare de cotloane
intortocheate si vechi. Pozele nu sunt inca developate. Nota
ulterioara – acum sunt !
Am ajuns in centrul lui turistic – o alta Rambla - cam pe la 4
dupa-amiaza si am mancat paella cu arros negre (orez negru, colorat
cu cerneala de sepie; bunut, n-avem ce zice) Sorinul, si paella
normala, Ioana. Dupa masa, Sorinului i s-a facut brusc rau - raceala,
febra, insolatie, poate si zeama de sepie); asa ca nu am mai avut
timp decit sa-si cumpere Ioana niste sandale splendide, cu
impletituri romane pe glezne, vazute in trecere intr-un magazin de
pantofi inca deschis. Am regretat si am revenit a la mezon, unde am
zacut cu tizane de tila ( ceai de tei), Sorin, si am citit despre
Dali (un album despre scriiturile lui), Ioana.
[Nota Ioanei: Am regretat, caci am mai fi avut lucruri de
vazut in Gerona, cel mai atragator fiind un muzeu de cinematografie
suprarealista, dar nici baile arabe nu aratau rau, ca sa nu mai
vorbim de un foarte bine pastrat cartier evreiesc. Cartierele astea
evreiesti sunt o mare atractie pentru mine, nu as putea spune exact
de ce, sau poate as putea spune, dar devine prea lung. Cu toate
acestea, am patit la Gerona ca si la Praga, am ajuns tirziu si pe
fuga si n-am mai reusit sa vizitez cartierul evreiesc. (La Praga
exista si un cimitir evreiesc deosebit la poarta caruia am ajuns
exact la ora inchiderii. N-am mai avut timp decit sa tirguim de la
tarabele din preajma o miniatura a lui Svabinski si povesti cu
Golemi, pentru consolarea mea.)
Nu vreau sa lungesc prea mult jurnalul asta si asa destul de
lung, dar mi se pare interesant cum soarta iti interzice uneori
accesul in locuri de care te afli foarte aproape, cit sa intinzi
mina si sa le atingi, locuri in care iti doresti sa intri sau oameni
cu care ai dori sa fii. Si totusi nu e sa fie, e tirziu, se inchide,
ploua, ti se face rau, ramii in pana da masina etc.etc.etc. tot
felul de contingente care iti interzic accesul. Pe moment, te
consolezi cu sandale, miniaturi, vederi, bomboane…iti spui ca te
vei mai intoarce in locul respectiv, dar viata noastra curge,
intervin alte contingente pe parcurs, uiti, te iei cu alte treburi
si interese….si gata! Locul ala sau oamenii de care ai fost o clipa
foarte aproape devin inaccesibili. Eu nu incetez sa ma mir tare de
cite ori ma intilnesc nas in nas cu aceste manifestari ale lui fugit
irreparabile, ce incap cu greu in viziunile mele deschise si
optimiste asupra vietii]
|
Duminica, 3 Septembrie 2000
Sorinul s-a trezit copacel-copacel, si a decis ca nu sta in
casa. Asa ca am facut un traseu de vulcani, pesteri, Besalu' si
Estany de Banyoles( in catala', estany - lac).
[ Nota Ioana: Sorinul ar fi vrut o zi de admirat frumuseti
naturale, adica un tur al vulcanilor locali. Eu, am zis da, dar
am facut ce am facut si l-am oprit si prin alte parti mai putin
naturale].
Am
inceput cu Las Coves Prehistoriques de Serynia - adica niste
grote.
Sorin, inca ciomarlit, a incercat cu capul rezistenta tavanelor
pesterilor cataloneze, si poate depune marturie, acum, la mai
bine de o saptamana de la eveniment, ca sunt tari. S-a cules de
pe jos in urma atacului si a reusit sa gaseasca iesirea in
pozitie Neanderthal. Ioana a ris mult de pe urma acestui
eveniment, mai ales ca Sorinul tot ii povestise ca el era om de
munte. Sorinul a incercat sa o dea cotita, ca a fi om de munte
nu include si pesteri.
Nimic extraordinar in aceste grote, doar posibilitatea sa visezi
intens la oameni preistorici, daca asta iti era pasiunea. In
cazul nostru, Sorinul vedea stele verzi si Ioana si-a amintit de
sentimentele ei anti-alpinistice.
Am mers mai departe si ne-am oprit la Besalu', superb orasel
medieval, asezat pe un deal, peste un riusor ( in limba catala'
- riu, adica, hmmm...rau ?....mda...)peste un pod frumos foc,
rasucit si cu doua porti de aparare de ti-e mai mare dragul.
[Nota Ioanei: mie mi-a
cazut rau cu tronc podul asta si oraselul in general. Ma simteam
ca acasa, cu o mare energie vitala descoperita brusc, dupa
platitudinea pesterilor preistorice. Mi se parea ca plutesc usor
printre stradutele strimte cu muscate la ferestre, ca sunt in
comuniune cu femeile de acolo, imbracate in rochii medievale de
catifea bogata, caci era zi de festival].
Benvinguts (bun venit) la Besalu'! care seamana putin cu
Sighisoara; cum era zi de Festival medieval, am mancat
bocadillos ( sandwichuri cu llom - piepti de porci- din secolul
XIII....glumim, desigur; erau proaspete...) si am baut Sangria.
Ioana a vazut o casa de
vanzare din secolul XII si imediat a vrut-o. Sorinul nu avea
schimbat, asa ca am pasat.
Fatada casei din sec.12 -
peretele din dreapta aadutei
|
[Nota Ioanei: dar sufletul meu a ramas atirnat si lipit
de casa asta de pe stradutza in panta, cam darapanata, dar cu
mult potential, asa cum se vede si din fotografia de mai jos.
In timp ce mincam lloame tot visam la ea].
Am targuit o sticla de Moscatell triunghiulara,
si o pasare tucan colorata tare care se uita de pe biblioteca la
Sorin cu un ochi, cum sta la computer si scrie.
Am plecat apoi la cautat vulcani prin padure, caci Ioana il
momise ea la Besalu pe Sorin cel iubitor de natura, dar el nu
s-a lasat la infinit abatut din drumul sau vulcanic. Am ajuns in
raza unde semnele indicau vulcani, ne-am dat jos din masina si
am luat-o prin padure, spre vulcanul Santa Marguerita. Astia
aveau prin padure semne cu placute si sageti, ca pe bulevard.
Singurul lucru pe care nu le trecuse prin minte sa-l scrie pe
semne era durata aproximativa pina la destinatie. Dupa mai bine
de o ora de bananait prin padure dupa vulcan am renuntat si am
facut, dezamagiti, cale intoarsa - poate ca vulcanii ne auzisera
si se ascunsesera bine de tot. I-am privit in poza de pe panoul
din parcare si ne-am consolat cu ideea ca nu era mare lucru de
capul vulcanilor astora; nici macar noroiosi nu erau.
[Noata Ioanei: aici vorbeste mai mult vocea mea,
plictisita la maximum de umblat prin padure. Sorin a fost la fel
de dezamagit ca nu s-a intilnit cu vulcanii cum fusesem eu cu o
zi inainte ca nu ma intilnisem cu cartierul evreiesc].
Ne-am continuat turul rotund cu masina si am
poposit la Estany de Banyoles, care e un lac, si nimic mai mult.
Aici am baut cafea si Ioana a avut ragazul sa isi aduca aminte
dezamagita ca din cauza bananaitului vulcanic pierduse o Festa
Major, intr-un sat din jur. Festele astea sau nedei, mai pe
ardeleneste, se tin in fata bisericilor din sate, simbetele si
duminicile. Mai ales, Ioana nu a incetat sa isi exprime
frustrarea ca nu a dansat pe nicaieri, Catalunya nefiind ea
Spania proper, deci nexam flamenco sau macar un dans cat de
mititel. Sorinul certat furca cu Ioana din acest motiv dansant.
Intoarcere acasa la Palamos. Nu ne lasam totusi de cautarea unei
Feste Major (mai bine zis Sorin a cedat nervos la insistentele
Ioanei), prin imprejurimile Palafrugellului. Festa nu am gasit
in acea seara, dar am gasit un restaurant imbietor, intr-un sat
si mai imbietor - Can Dolc, in Sant Feliu de Boada; (Dolc se
pronunta dolci, Can insemneaza casa care va sa zica). Am fost
intrebati unde vrem sa mancam si asa am mai invatat un cuvant
catalan - afora, adica desigur, afara....Am mancat supa de
perisoare proaste cu paste fainoase, si bistec argentinian cat
capacul de la veceu, literal. Ioana s-a plans ca era prea gras;
Sorinului i-a placut. Vinul roze al casei Dolc, bunut. Crema
catalana si cafea la desert, pe urma din partea casei, la capac,
lichior de melocoton rece, aburit ( melon - pepene galben; coton
- bumbac; cum au ajuns ei sa zica melocoton la piersica, va
puteti usor imagina.....asta in castiliana; in frumoasa limba
catalana, i se zice perseig, ca oamenii....)
Ioana s-a ciomarlit rau de tot de la bistec si de la sopa, si si-a
revenit abia a doua zi , seara.
Luni, 4 septembrie 2000
Am vrut sa mergem la plaja, sa incercam Platja
de Pals; am ajuns pe la 12 si am poposit vreo 10 minute pe ea,
suficient ca sa ne umplem de nisip; vantul era turbat si
nisipul ca in Sahara; steguletul de pe plaja era rosu, ceea ce
indica mare agitata si dupa ce ne-am umplut bine de tot de nisip,
in toate orificiile naturale si inca vreo cateva pe deasupra
despre care nici nu stiam ca le avem, am renuntat. Atat noi cat
si majoritatea celorlalti, ; numai cativa turisti teutoni isi
sapau de zor transee in nisip si rezistau neclintiti.
Ulterior ne-am intors la hotel, tot socotindu-ne unde ne-am mai
putea duce. Sorinul vroia in natura, ca de obicei. Ioana vroia
la Lleida, la Tarragona sau la Barcelona. De data asta nu ne-am
potrivit la destinatie deloc. Am petrecut dupa-amiaza in pat,
dormitand ciomarlita - Ioana- si lecturand intens la ‘’Istoria
Balcanilor, 1804-1999’’, de Misha Glenny - Sorinul.
Seara ne-am dus la Lloret de Mar, care e o statiune cam ca
Mamaia de mare. ( Mamaia de Mar ?...) Multe magatzem, ne-am foit
prin ele. Am descoperit o biserica modernista mica si
incantatoare, din pacate inchisa - era seara. Am descoperit si
doua romance cam suspecte de comert cu favoruri, care ne-au
auzit vorbind si ne-au abordat, fara sa intre insa mai mult in
detalii; ne-am urat o seara placuta si asa a si fost - cel putin
pentru noi.
Cum Ioana era inca ciomarlita, isi dorea o cina
usoara - cu peix si peix si.....peix.... si limon.
Sorinul a intrat intr-un bar, a vrajit in frantuzeste o
barmanita amabila, si a iesit triumfator cu o adresa a unui
restaurant pescaresc - Can Bolet. L-am descoperit. Inauntru, aer
conditionat - una din marotele Ioanei - chelneri vorbind
frantuzeste si clienti hexagonali la mese. Ioana a inceput sa-si
revina. Am mancat sopa de mariscos ( pi castiliana; adica de
peix, dom'le) si lotte ( monkfish) grille, o bunatate de peste
alb si carnos si fara oase. Sigur, totul stropit cu un vin alb,
sec si bun. Sorinul a mancat de trei ori din sopa, asa cum tine
Ioana sa se mentioneze, ca sa ramana pentru eternitate,
dezghiocand de zor la scoici si creveti cu picioruse.
Bineinteles, beacoup de limon ! Refresati, dezciomarliti, am
plecat spre casa, nu inainte de a da o raita scurta pe terasele
de pe mal care contineau canapele in forma de leagan si
inghetate foarte bune si foarte cu limon.
Marti, 5 septembrie
2000
Zi dementiala de plaja ( fara vant, fara nori,
mare ca oglinda). Ioana s-a lasat purtata de Sorin la apa mare,
unde a innotat cu placere si lenes. Am luat umbrela pe plaja de
gratis ( de franc, cum se zice....) umbrela de reclama de la
Siemens - telefonia movil....pe care o tanti cu o ghereta de
racoritoare a fost indeajuns de amabila sa ne-o imprumute pe
toata ziua. Marti pe plaja a fost bine si pentru ca Sorin
terminase deja cartea cu Istoria Balcanilor si a avut mai mult
timp sa o rasfete pe Ioana.
[Nota Ioanei: nu dorim sa se inteleaga prin aceasta ca ea
nu ar fi citit pe plaja, dar avusese proasta inspiratie sa se
imbuibe din Anglia tot cu carti de fenomenologie, naratologie si
Heidegger si Husserl, oameni a caror scriitura se cam topea pe
plaja insorita si cu mare].
Am plecat de pe plaja pe la ceasul sase, morti de foame ( luasem
doar celebrul mic-dejun cu mezeluri si cate o inghetata Cornetto).
Ne-am racorit in camera si la opt punct ne-am infiintat la
restaurantul de la Vostra Llar. Am mancat salata de aubergine (
laptuci, masline taiate fin, ceapa, rosii, vinete coapte si
taiate felii mai maricele, bucatele de ton, totul cu limon si cu
ulei de masline) si pui cu mujdei de usturoi (all i olli)-
Sorinul , iar Ioana ceva ce nu comandase dar care i-a placut in
final - cu lamaie si cu putin limon - anume sepie la gratar.
Ne-am plimbat dupa aceea pe mal si pe faleza si pe mal si putin
pe faleza, si am luat inghetata de la Xixonenca ( Shishonenca)-
ca la Gioconda era inchis... Somn adanc si fara vise.
Miercuri, 6 septembrie 2000
Zi cu mare mai agitata, mai ales dupa-amiaza, la
flux, dar am plajuit bucuros, am umbrelit de franc din nou, am
snorcaluit, si am jucat volei printre valuri, si am mancat
inghetata. Sorinul a fost cam lenes, caci avea de citit despre
comisarul Maigret. Ioana, prin foire continua, l-a cam impins sa
intre si el in apa si sa se joace nitel cu mingea. Am stat
iarasi pana pe la sase pe plaja. De data asta, pieile noastre,
obisnuite cu socul, nu s-au mai ars. Seara, iar cina in stare de
hameseala, la Vostra Llar, pe terasa, in lumina de lampadare, cu
evantaie si in fosnet de frunze de palmier. Am mancat : sopa de
peix - cam saracuta fata de alte restaurante, si bistec - Ioana,
si iepure grillat ( conillo) Sorinul, stropit cu vinul casei,
Roca de Montant. Y seguramente las cremas catalanas de rigores.
Cu burtile pline am pornit la ascensiune prin Palamosul cel
vechi, in cautarea unui golfulet pe care il vazuse Ioana intr-o
vedere si pe care negresit ca nu l-am putut descoperi. Am
descoperit, in schimb, zona portuara din Palamos, caini si
pisici, stradute stramte si curate, case cu curte si fantani in
curte, cu lant, si mese de cina scoase afara sub bolta verde.
Reintorsi pe faleza am auzit o orchestra cantand si amdescoperit
batrani - si batrane - catalani - si catalane – topaind delicat
in hora pe ritmuri franco-teutone. Am privit fascinati si cu
burtile pline la ei, si ne-am dus sa ne culcam.
[Nota Ioanei: eu mai ca m-as fi bagat in hora dansata pe
virfurile picioarelor, cu oameni prinsi de virfurile degetelor.
Ma cucerise ritmul de menuet, ma asteptam din clipa in clipa la
plecaciuni aristocratice. Pe drumul spre casa, am topait de zor
incercind sa refac pasii].
Joi, 7 septembrie 2000
Zi cu nori. Am plecat la Barcelona sa atacam capodoperele
gaudiniene, inarmati cu ghiduri si harti. Am ajuns un pic cam
tarziu - pe la 12:30, avand in vedere ca drumul dureaza cam 90
de minute cu masina si Ioana pusese ceasul sa sune dupa ora
englezeasca. Am ajuns pe Carrer de Mallorca, intr-o parcare, nu
departe de Sagrada Familia. Eram suparati, certati, nervosi.
Motivul supararii, pe linga faptul ca era tirziu pentru cite
aveam de vizitat: Ioana, responsabila cu harta, a gresit
indicatiile in mijlocul intersectiei si Sorinul s-a frustrat si
a tipat la ea cam tare. Ioana era asa de furioasa ca a plecat sa
vada Sagrada Familia de una singura, lasindu-l pe Sorin pe banca,
in parcul din apropierea Sagradei.
Pe drum si-a adus, insa, aminte, ca il lasase pe bietul om fara
tigari (le avea ea in geanta), si s-a intors sa i le dea, iar
furia i s-a mai domolit. Sorin, ramas pe banca in parculetul din
fata catedralei, se gandea intre timp ca pe pachetele de tigari
ar trebui sa scrie 'Autoritatile Sanitare va avertizeaza ca
fumatul reduce incidenta divorturilor'.
La Sagrada Familia ne-am uitat tampiti minute in sir. Nu ne-a
trecut nici dupa un timp; ramai, asa....tampit..... Ne-am uitat
la fatada Nasterii ( cea de Est) - nici o figura, nici un corp,
nici o coloana nu semanau una cu alta.Turnuri cu acoperisuri
rasucite, de parca ar fi fost facute din turturi de nisip, de
copii, pe plaja. Gotic topit, si putin scurs ca un sos de
ciocolata. Catedrala inmuiata la soare ca inghetatata.
[Noata Ioanei: in fotografie Sagrada se vede din partea de vest,
fatada patimilor, pe care Gaudi a lasat-o anume neornamentata
prea tare, si care e dominata de un fronton ca o gura de pestera
cu picioare de radacini. Pe mine m-a impresionat foarte mult si
fatada asta, poate tocmai pentru ca este mai putin ornamentata
si mai pesteroasa si mi se pare mie ca e mai gaudiniana decit
cealalta].
In varful turnului central, un chiparos cu multi porumbei albi,
diferiti atat intre ei cat si unul fata de celalalt. Porumbeii
simbolizeaza credinciosii care isi gasesc adapost si refugiu in
arborele Domnului, in biserica. De altfel, formele total
neregulate si pline de cotloane ale fatadei nasterii sunt deja
un loc ideal pentru pasari autentice, vii, catalane.
Catedrala e inca in constructie, de pe la 1926, de cind a murit
Gaudi. Noi am vazut o mica parte din nava, construita dupa
planurile lui si in spiritul lui, pe baze combinatorice :
hiperboloizi intersectati gingas cu paraboloizi, desigur de
revolutie, cum ii sade bine unei curbe patratice. Pentru copilul
turist american, exista si kit-uri de vanzare, la shop, de
hiperboloizi, care se numesc chiar asa, Gaudi kit; desigur ca
hiperboloizii sunt imblanziti si perfect igienici.
Nu ni se taiase destul rasuflarea, ca Sorin a insistat sa ne
urcam in turnuri. Ioana a cedat, momita fiind de un ascensor de
200 Pts. Ceea ce ea nu stia, in naivitatea ei anti-alpinistica,
era ca ascensorul mergea numai pana la un punct. Punctul de
vedere al celui care a facut ascensorul. Din acel punct, situat
cumva pe o elice franta, cam la ľ din turn, am inceput un urcus,
in panta abrupta, in sus, in spirale elicoidale stranse si
foarte stranse.
Toata geometria pe care o mai stiam se topea la soare ca
turnurile lui Gaudi. Scara era stramta, nu incapea decat o
persoana; daca aveai claustrofobie, erai sfatuit sa o lasi jos
la garderoba. Am urcat pana sus, ne-am uitat prin niste vizoare
stramte in fata, pe urma in jos, pe urma repede iar in fata, pe
urma nu ne-am mai uitat in jos, o sa vedeti poate si voi de ce.
In turn nu te urci ca sa te uiti undeva, am gandit noi. Nu ai
decit un pasaj mic, (ce leaga turnurile din stinga cu cele din
dreapta, in dreptul chiparosului) de pe care te poti uita in jos
si poti admira pe de-o parte macaralele din nava si pe de alta
parte Via Gaudi, ce se deschide catre un spital, si el cu
arhitectura modernista. In turn, deci, nu te urci ca sa admiri
privelisti, te urci pentru experienta de a fi acolo si,
eventual, te urci ca sa nu mai stii cum sa cobori pe scara
aceea fara balustrada, in forma de melc anorexic si caruia ii
este in plus foarte frig, si se strange in el insusi. Ioana a
coborat cu atentie, lipita bine de peretele turnului, la fiecare
treapta emitand un sunet usor, cristalin, un geamat de uimire.
Muschii superiori ai picioarelor din spate, muschii picioarelor
din fata si muschii globilor oculari - care erau scosi - au fost
foarte solicitati. Pana la parter, febra musculara, incurajata
de sunetele diabolice pe care le faceau niste copii din infern
care coborau simultan, era deja instalata si despachetata. Am
conchis ca scara asta i-a fost sugerata lui Gaudi de cosmarul
unui clopotar batran si bolnav de artrita reumatoida avansata.
O data ajunsi la parter - sa mai zicem o
data, ca sa fim siguri - o data ajunsi la parter, ne-am dus
in shopul magazinului catedralei unde am cumparat ilustrate si
un album cu Gaudi, precum si un tricou pentru Sorin, foarte
stylish - in loc de crocodilul Lacoste este dragonul Gaudi. Tot
ca sa ne ma revenim am baut orxata, o bautura laptoasa, buna,
dulce, rece, care seamana cu ambrozia, credem noi.
Am purces mai departe catre La Pedrera, sau Casa Mila. Tot Gaudi,
de data asta un bloc de apartamente, cu forme derivate din
padure, din mare, din valuri, din stalactite, din dragoni, de
oriunde numai din manualele de arhitectura nu. Casa are ceva
dintr-un trup de balaur, cu pleoape (ferestrele cu jaluzele) si
cu aripi (grilajele de la balcoane), care toarce la soare.
Pe acoperis, o nebunie de cosuri, ca niste moturi de frisca,
continind si cu un pic de cruce tridimensionala, sau ca niste
capete de soldati (eventual infundate in frisca). Printr-unul
dintre panglicile rasucite aflate pe acoperis se vede Sagrada,
asa ca o poti fotografia cu rama, un Gaudi in Gaudi.
Am vazut si un Piso, adica un apartament, si ne-am delectat
cu camere fara colturi si muchii, asa cum ne place si noua, si
cu mobila desenata de Gaudi, imitand fluturi si alte insecte de
Art Nouveau. Vizitand noi acest Piso si uitindu-ne la un scurt
film documentar despre Barcelona inceputului de secol, am oftat
gandindu-ne ca lumea de dinainte de primul razboi a fost asa
frumoasa si a disparut in futurisme si abstractionisme seci sau
in arta cosurilor de gunoi si pisoarelor, expusa cu mare aplomb
in citeva sali din fosta fabrica devenita Tate Modern, la Londra.
Gratia, entuziasmul, eleganta inceputului de secol s-au dus pe
apa primului razboi si a revolutiei realist-socialiste. (Ne
referim desigur la frumosul de everyday life, iara nu la
creatiile majore ale ultimilor 70 de ani pe care nu avem nici
caderea si nici dorinta sa le negam in bloc).
Inainte sa intram in piso am mai vazut la
parterul cladirii, intr-o imensa sala cu tavan alb si
valurit, o expozitie cu schite de Goya. Eram, insa, amindoi
prea nerabdatori sa vedem apartamentul si cosurile Pedrerei
pentru a putea sa enjoy pe Goya si oamenii lui contorsionati,
asa cum ar fi meritat.
Dupa apartament, inainte sa iesim pe terasa cu turnuri de
frisca, ne-am plimbat in voie prin podul Pedrerei, unde
boltele arcuite iti dau senzatia acuta ca te afli in
interiorul unui imens schelet de dragon incolacit. Aici in
pod, Fundatia Caixa Catalunya (o banca importanta),
proprietara actuala a Pedrerei, a organizat un soi de muzeu
Gaudi, cu nenumarate machete, plansete, proiecte originale,
cu monitoare pe care se tranasmit filme cu fiecare cladire
realizata de el. Ne-a placut muzeul asta rotund. Cumva,
stind in burta de fosila a dragonului, la umbra, ai ragaz sa
te uiti in voie la exponate si sa te patrunzi de spiritul
maestrului.
In fine, dupa Pedrera, hamesiti (
din nou, ceea ce pare a fi starea noastra naturala) si
incalziti, am mancat sandwichuri la o cafenea in apropiere
de Carrer de Provenca, colt cu Claris - cum vii de la
Pedrera..... si pe urma ne-am indreptat spre parcare; era
deja 6 seara si mai aveam de vazut parcul Guell, aflat un
pic mai la distanta fata de Pedrera si Sagrada.
Am luat masina si ne-am indreptat catre obiectivul trei :
Parc Guell.(ghei)
Contele Eusebi Guell (pentru prieteni, Sebi…) a fost un mare
mahar cu inima de zahar si iubitor de Gaudi. Banii lui zac
pe strazile Barcelonei, contorsionindu-se delicat spre
bucuria atitor generatii.
Parcul Guell a fost una din acele intreprinderi
antreprenoriale, o dezvoltare haotica in forma de
development englezesc care incerca sa momeasca cetateanul
burghez barcelonez la un stil de viata mai jucaus, in
mijlocul unei frumoase gradini, departe de industrialism.
Succesul, insa, a fost rasunator: din cele 60 de locuri de
case s-au vindut doua, din care unul a fost cumparat chiar
de Gaudi. (Istoria nu ne spune cine l-a cumparat pe
celalalt. Se stie doar ca si-a schimbat numele si a fost
zarit fugitiv in Santiago de Chile in 1956…)
In fine...pentru a ajunge in parc, desigur ca a trebuit sa
parcam. In spiritul parcului – cum aveam sa aflam pe parcurs
-, am parcat prost, cu prevedere, la distanta, dar in schimb
in vale joasa si adinca. Am urcat gifiind abrupt, fara a ne
putea abtine sa remarcam ca pe masura ce ne apropiam de parc
locurile de parcare goale cresteau in proportie geometrica.
Pe ziduri, admiram frumoase lozinci comunisto-separatiste
colorate, cu secere si ciocan, de-o pilda ‘Catalunya no es
Espanya’, etc. Mai cu seama ne-am simtit bineveniti (benvingutsi)
citind un graffitti mare: ''Tourist, you are the
terrorist!''.
Nadusiti, cu limbile lejer date pe spate, am acces in parc
pe o poarta de serviciu cam pe la orele sapte seara. Ne-am
asezat pe o banca si ne-am lasat privirea sa rataceasca pe
miriapozii de piatra, coloane ce au consistenta de piele
solzoasa de zmeu, inclinate la unghiuri ce sfideaza
bunul-simt si nu cunosc rusine, coloane ce sustin alei
suspendate cu palmieri la fel de suspendati. Privirea
noastra a continuat sa rataceasca pina s-a oprit pe un stol,
pe un cird, pe un grup de teroriste chinezoaice.
Graffitti-ul avea dreptate! Chichoteau ca niste capre
tampe si s-au repezit sa ne inghesuie pe banca, asezindu-se
in stol in jurul ei.
Una din coloane avea o parodie de femeie-cariatida, cu un
cos catalan in cap. Sorinul a tinut sa-si faca o poza in
fata ei cu rucsacul in cap - ca un cariatid…
Nitel mai incolo in parc am descoperit o terasa neregulata
incinsa de o banca din piatra ce curgea meandric pe
perimetru, placata cu mozaic refolosibil de un efect
remarcabil (poza de mai sus).
De pe terasa, asezat pe banca, puteai vedea avingudele (avenidele,
avenues) Barcelonei, care – lucru curios - se terminau in
mare, dar incepeau tot in mare, fiind taiate in unghiuri
drepte de cu totul alti arhitecti decit Gaudi. De asemenea,
se mai puteau observa un grup de turisti greci cu trei popi
ortodocsi in dotare, care clicaiau de zor la poze pe sub
camilafca. Sorinul a dezvoltat o fixatie maniacala pentru
popii ortodocsi. A fost cat pe ce sa-i fotografieze,
abtinindu-se numai cind a realizat ca ei nu erau de Gaudi.
[Nota Ioanei: sau cind l-am tras eu de mineca, ca ma
innebunise cu popii astia, domnule!]
Dedesubtul terasei asteia se afla o padure de coloane dorice
(dupa cum se vede si in poza de mai sus), lejer inclinate,
unde Gaudi a incercat sa faca o piata in care oameni
inexistenti nu au venit sa cumpere nimic. Tot de pe terasa,
in afara de avingude si popi, se vad portile de la intrarea
principala in parc si doua casute din turta dulce: casuta
vrajitoarei, cu o ciuperca in chip de acoperis (dreapta), si
casuta lui Hansel si Gretell (stinga), cu o cruce
tridimensionala, tipic gaudiniana, pe turn (din pacate,
taiata in poza din dreapta). Cu casa vrajitoarei ne vom mai
intilni. Vom reveni.
De la aceste doua casute pornesc scari de marmura ce duc
spre padurea de coloane. Scarile sunt adapostul unei fintini
in care adasta dragonul smaltuit devenit emblematic pentru
Gaudi.
Puii sai se gasesc de vinzare in cele mai bune magazine din
Barcelona, inclusiv pe tricoul sorinesc. Fiind trecut de
sapte, casa in care Gaudi a locuit in ultimii 20 de ani de
viata, era inchisa. Ioana s-a simtit din nou inselata la
cintar.
[Nota Ioana: Si pe buna dreptate, caci iar ma aflam in fata
unui ‘’cimitir evreiesc’’ in care portile erau inchise, iar
ma intilnisem cu fugit irreparabile.]
Pentru consolare, am utilizat cofetaria din apropiere unde
ne-am indopat cu inghetate si suc. In timp ce lincaiam
inghetatele, Ioana s-a informat din ghid si a impartasit
Sorinului ca Gaudi ar fi creat o cruce in virful dealului
din parc, simbolizind dealul calvarului. Si uite asa, tiptil,
urcatul s-a insinuat din nou intre noi. Cu xoxele(shoshele),
cu momele, Sorinul a tirsiit pe Ioana mereu mai sus, pe
culmi, in aerul tare al inaltimilor.
[Nota Ioanei: Vorba vine ca m-a tarsait. El urca pe
scurtaturi, ca un om de munte ce se afla, si eu m-am dus, ca
oamenii ailalti, pe serpentine mai line. Tarsaiala a constat
in faptul ca el era intotdeauna inaintea mea si ma striga cu
glas voios, de pe culmi, ca sa-mi faca in ciuda. E drept
insa ca daca nu era el, cu toata promisiunea de a vedea o
cruce Gaudi in virf, nu prea mi-ar fi dat inima ghes sa urc
dealul calvarului].
Pe culmea dealului, insa, nu era nimic, nici o urma cit de
mica de cruce, doar citiva catei si proprietarii lor urcati
ca sa aiba grija de ei.
[Nota Ioanei: la vazul cateilor, precum si a unui drum
asfaltat care iti permitea sa urci din partea cealalta pe
culme, direct cu masina, eu eram mult prea obosita ca sa ma
mai enervez. Urcusul cu picioarele, degeaba, devenise demult
leit-motivul experientei noastre in/spre parcul acesta. M-a
pufnit pur si simplu risul. Am privit mai apoi cum, pe un
deal alaturat, se profila in amurg un superb castel. Nu stiu
nici acum ce castel si ce deal am vazut. Peisajul era, insa,
foarte romantic, va asigur, un vechi castel pe o stinca
neagra, crepuscul, tot tacamul!]
Nota ulterioara a Sorinului – era castelul Montjuic ( Mont-juif,
din nou evreii dom’le….) spre care se poate merge cu un
teleferic.
Am coborit spre casa construita de
Berenguer (colaborator) pentru Gaudi. Casa asta nu e prea
grozava, incearca sa imite zapaceala geniala a maestrului,
dar se limiteaza la citeva elemente decorative, nu modifica
din tzatzani formele geometrice coltoase si regulate.
Ajunsi inapoi la casa vrajitoarei (in fotografie, doar
acoperisul) am constatat ca nu era acasa decit sotul ei,
portarul parcului, care inchisese bine cu lacatul poarta.
In zadar striga Ioana ca si leul in turbare! ... Portarul o
ferecase extraordinar de tare. Intr-o catalana perfecta,
dinsul si-a rotit miinile si ne-a aratat iesirea de serviciu
din virful dealului.
Dupa un du-te vino neconvingator, dupa ce am esuat sa
cooptam si alti turisti in protestul nostru mut la poarta
ferecata, am urcat spasiti, compatimind cu domnul K. si
rumegind noi perspective la Kafka.
Masina, bataturi proaspete, intoarcere hamesita la Palamos.
Aici Kafka loveste din nou: de frica sa nu ne transformam in
dovleci dupa orele 11, Antonia ne refuza timida sugestie a
doua salate de aubergine. Am mincat la braseria din coltz,
‘’Monica’’, chestii neimportante, dar cu putin limon.
Vineri, 8 septembrie 2000
Zi de plaja perfecta, in ciuda, ca era ultima. Sorinul a dat
ultima oara din labele sale de cauciuc albastru, plimbind pe
Ioana cu viteza vintului pina la digul din apropiere si
inapoi. Pe la 3 p.m. am plecat la hotel, caci aflasem de o
Festa Major in Masos de Pals si Ioana nu vroia sa plece
nedansata. Eram morti de foame cind am ajuns la festa, pe la
orele 6, dar Ioana era linistita caci stia din experienta
sagrelor din jurul Florentei, ca pe la astfel de serbari se
poate minca bine si ieftin. In astfel de imprejurari se nasc
proverbele. In aceasta zi s-a nascut ala cu socoteala din
Italia nu se potriveste cu cea din Catalunya.
La festa am gasit oamenii dansind pe aceeasi melodie
monotona, cu aceeasi pasi saltati monoton vazuti cu citeva
seri inainte la Palamos. Cum s-ar zice, deja vu, mais pas
deja mange. Probabil ca ei plecasera si mai devreme de la
plaja si mincasera deja. Pina sa ne hotarim sa dansam si noi
monoton, muzica s-a oprit brusc si un nene cu o fata de
presedinte de cooperativa s-a urcat pe un podium de unde a
lansat: Bona sera, tots homes! (totzi om). Ne-am amuzat la
culme de agramatismul catalan( !). Omul a citit un pomelnic
cu premii pentru fii satului si pe urma a facut tuturor semn
catre o masa lunga pe care aparusera niste platouri cu ceva.
In amurg, ochii Ioanei au sclipit a lupta. Ochii Sorinului
au sclipit si ei, dar mai sfios, nerecunoscindu-se fiu al
satului. Lacustele monotone au prins viata si au inconjurat
platourile ca sa le apere. Ioana s-a strecurat victorios
printre ele si a cules cu un zimbet aproape catalan
ciuguleli bunute si dulcele (tot felul de prajiturele cu
brinza, miere, ambrozie) pe care le-a impartit cu Sorinul,
ramas in continuare cam prea timid.
Nu ne-au ajuns insa nici pe o masea; orbiti de foame in
continuare, am facut pis in padurea din apropiere si ne-am
dus cu mersu leganatu spre Pals, orasel medieval, urcat pe
un delusor in zare.
Hotarit lucru, astazi nu minca nimeni in zona aia. Totul era
inchis, in afara de magatzem-urile de suveniruri si biserica.
Nu puteai sa rozi ceramica si am sfirsit prin a merge in
biserica unde, de data asta, am putut aprinde luminari
adevarate. Era Sf. Marie Mica si ne-am rugat de sufletele
bunicelor noastre, Marii, si de sufletele noastre. Hamesiti
cum ne aflam , eram tocma’ buni sa ne hranim sufletele!
Pentru trup, am decis sa ne intoarcem frumusel in Palamos
unde lumea e mai blinda cu turistii. In seara asta ultima ne-am
dus la Can Kel si am repetat sopa de peix si lotte grille cu
vin sec si limon.
Simbata, 9 Septembrie 2000
Ne-am trezit pe la 7.30 si ne-am grabit la micul dejun, ca
sa evitam elegant lacustele hexagonale de la ora 9, de care
ne tot ciocneam de vreo saptamina. As! Avusesera aceeasi
idee. Si pentru ele, le vacances etaient finis. Zimbeau
voioase si se intreabau de zor daca au dormit bine. Scena
decurgea cam asa: intra cineva din grup in salon si mormaia
''Bonjour messieurs-dames''. Altcineva sarea grijuliu sa
intrebe: ''Vous-avez bien dormi?''. La care impricinatul
raspundea: ''Oui, oui' si trecea la atacul mezelurilor.
[Nota Ioanei: replicile astea ar fi bune pentru d-alde
Ionesco, sa vada ca si pamintul francez naste cintaretze
chele, nu numai bietii englezi].
Dupa ce ne-am imbuibat bine cu mezeluri multiple, le-am urat
francezilor ''bon voyage'', ''calatorie sprincenee'' si ne-am
dus in camera la facut de bagaje. In focul impachetarii,
intr-o doara, Sorinul s-a uitat de pe balcon pe strada unde
a vazut un loc gol.
A simtit cum chilotii i se string brusc in jurul pleoapelor.
Pe acel loc ar fi trebuit sa se afle un Opel Corsa 2000
Diesel, cu aer conditionat si directie asistata. Ei bine,
nu se afla decit o hirtioara galbena cu o harta si numar de
telefon de la hotii oficiali, unde trebuia sa mergi ca sa
gasesti comoara.
Comoara a fost in valoare de 10.000 de pts.. Nu am luat, am
dat. Amenda.
[Nota Ioanei: Sorin nu mai mentioneaza aici taraboiul pe
care i l-am facut eu pentru ca in seara precedenta, mai de
foame, mai de lene, nu ma ascultase si parcase pe banda
galbena. Totusi, nu a fost un taraboi de proportii prea mari,
caci aveam treaba cu bagajele si m-am induiosat de necazul
lui, pina la urma].
Usurati, uscati, amendati, dar cu bagajele facute si masina
recuperata, am plecat pe la 11 spre Barcelona. Ca si cum nu
era destul de tirziu, ne-am gindit sa mai dam o raita prin
satul Romanya de la Selva, sa ne facem o poza pentru
impresionat prieteni. Satul era vorbit cu vulcanii si cu
crucea lui Gaudi si cu golfuletzul din Palamos si cu festele
major si, negresit, cu sotul vrajitoarei. Am vazut
nenumarate semne clare spre el, dar satul, nicaieri.
In Barcelona, mai aveam un obiectiv clar: Palau de Musica
Catalana, laudat cu asupra de masura si cu bisericoasa
evlavie de toti ghizii si ghidoanele intlnite sau citite.
Dupa ce am luat bilete pentru turul englez de la ora 15, cum
mai aveam cam vreo ora la dispozitie, Ioana a sugerat sa dam
o raita pe o straduta din imprejurimi si sa vedem cafeneaua
Quatro
Gats, construita de Puig y Cadafalch in stil neo-gotic
visatoriu.
Aici se stringeau artistii in stoluri la inceput de secol sa
bea cafeaua cu Picasso. Fost, vazut, placut, pozat, beut
cafea fara Picasso si intors.
La Palau ni s-a servit o lectie de patriotism catalan,
pompieristic, vorba lui Dali. Palatul este un monument
inaltat pe altarul Kitsch-ului.
Serveste la nenumarate lucruri : sa ne arate noua cum e in
padure, sa il bage pe Beethoven printre coloane grecesti si
pe sub Valkyrii wagneriene, sa fie piedestal pentru un fel
de Stalin catalan, sa aiba aerul unei fabrici de sifoane (
balustradele de la scari au sticle galbene umplute cu gaz),
tavanul e plin de trandafiri de ceramica cacanie, cu motz. E
un strigat ideologic intr-o noapte de inspiratie artistica,
a lui Domenech y Montaner (al doilea rival al lui Gaudi, pe
linga Cadafalch, la inceput de secol), in piatra, ceramica,
sticla si ce s-a mai gasit. E construit ca sediu al Orfeo
Catala', un fel de Arboroasa, societate muzicala cu scopuri
cam politice. Singurul scop pe care nu il poate servi acest
minunat edificiu pompieresc este muzica. Are atatea geamuri
care vibreaza, incat acustica e mai buna intr-un grajd vechi.
Sorinul nu s-a putut abtine si a stresat guida care predica
de zor despre frumusetile patriei noastre catalane :
bine-bine, toate bune si frumoase, dar muzica ?
La care guida a raspuns ca a fost construit pentru coruri.
Lamurit acum ca in Catalonia s-a descoperit acustica
corurilor, Sorin s-a inclinat dalinian.
[Nota Ioanei: si totusi, ca sa-i fac dreptate acestui Palau,
as spune ca el contine vreo citeva elemente decorative
deosebite: cupola salii de concert, un vitraliu arcuit in
jos, ca o uriasa picatura de apa inghetata in curgere;
coloanele mozaicate de pe terasa, cu modele deosebit de
rafinate. Din pacate se pierd printre trandafirasi, palmieri,
sifoane si ‘n’ sculpturele si pictorutze alegorice de doi
bani.]
Ne-am intors la masina, nu inainte de a mai gusta o data
inghetata italiana de cea mai buna calitate; recomandam
Gelateria Dino, pe Passeig de Gracia, aproape de Placa
Catalunya.
[Nota Ioanei: cu deosebire inghetata de pińa , adica ananas,
e rarissim de buna!]
Am plecat catre aeroport cu parere de rau. Aceasta s-a
accentuat in interior, unde am crezut ca am ajuns din
greseala la Moscova. Multi rusi, si la intrare si la iesire.
Am fost mai linisititi sa constatam ca totusi, si la iesire.
Poarta noastra de imbarcare capatase numele ‘’sorok shesti’’,
era ocupata, ca in 1944, de unii care strigau la microfon
‘’Vnimanie, vnimanie’’, ‘’pajalsta’’, ‘’samaliot v letaiet’’,
pret de mai bine de 30 de minute. Cum nu am mai auzit si
‘’Stejar extrema urgenta’’, am dedus ca totul e bine, am
schimbat poarta si am pornit cu EasyJet inapoi spre Anglia
noroasa, inconjurati de britonauti care isi clincaiau
sticlele de Malaga prin sacose (ale noastre nu clincaiau- le
infasuraseram bine printre tricouri, ca sa nu batem la
ureche cine stie carui sot de vrajitoare britanica, in vama).
Coda
Nu am apucat sa vedem Palau Guell si Pabellon Guell si alte
multe ispravi ale lui Gaudi, care ramane cea mai
stralucitoare prezenta pe pamantul Barcelonei. De asemenea,
nu am apucat sa vedem Muzeul Dali de la Port Lligat (Cadaques).
[Nota Ioanei: precum si multe altele, care s-au pomenit in
trecere mai devreme in acest jurnal, sau care nu s-au
pomenit, caci am trecut pe linga ele fara sa stim sau sa
visam ca ar exista.]
Avem, deci, motive bune sa ne mai intoarcem.
Inapoi in Reading, dupa o sopa de peix concoctata de Ioana,
cu nostalgie, la sedinta de analiza muncii desfasurata la
biroul organizatiei de baza din bucatarie, am hotarat in
unanimitate ca mai mergem o data la Barcelona.
[Nota Ioanei: Restul e soarta si Dumnezeu, care singur stie
despre intoarceri.]
(c) Ioana si
Sorinul,
septembrie 10, 2000, in Reading
|
|
|
|
