Bine ati venit!

Romani.co.uk este principalul loc de intalnire al  romanilor care traiesc in Marea Britanie. Speram ca veti considera utila vizita pe site-ul nostru si va asteptam sa va alaturati noua pe lista de discutii.

Texte mai vechi : - ARHIVA - click aici

De la romanians@smartgroups.com adunate si voua date

• Vama veche si rockul nou

• Aventuri de la "granita romana"

• Ombladon

• O ipotetica scrisoare deschisa ( un navetist din Danemarca ) ( mii de multumiri ptr acest articol www.troniu.dk )

• LISTA ROMANEASCA PE DUCA

• ARDEALUL, ARDEALUL.... NE TREBUIE ARDEALUL

O zi din viata unui roman in UK

Au plecat din Romania pentru un viitor mai bun. Stiau ca in Anglia se castiga bani. Doreau sa munceasca, sa stanga bani si sa se intoarca acasa. Unii au stiut ce ii asteapta, unii nu si-au imaginat. Romani care acasa au avut o situatie materiala mai precara, romani care vor sa ofere copiilor un trai mai bun. Unii au studii medii, altii studii superioare.

Au ajuns in Anglia, si li s-a spus ca solutia este munca de jos. Ca femeie  lucrezi la curatenie, ca barbat iti incerci norocul in constructii. Dur, nu vrem sa recunoastem, dar acest drum l-am parcurs multi dintre noi. De ce? Pentru ca a fost necesar. Odata ajuns, e greu sa te mai intorci inapoi. Ne motiveaza scopul final.

Cum straluceste soarele pentru tinerii romani din Europa?

“ Trenul accelerat Bucuresti-Arad pleaca la ora 22:05 de pe peronul 8 “.

Intr-un suflet am urcat in tren in drumul spre casa. Un drum asteptat cu nerabdare, mult dor, un drum pentru care cred ca am platit prea mult. Dar, la fel ca multi altii, de vina a fost circumstanta nefericita a situatiei romanilor in Marea Britanie.

Incarcata de un buchet imens de crizanteme de Bucuresti, un zambet de neoprit mi-am inceput calatoria spre magicul acasa. Nu cred ca mi s-a parut vreodata Romania mai frumoasa ca acum. Subiectivismul inimii. Obisnuiam sa critic, sa compar. Dar dupa multele critici inghitite recent in capitala londoneza, tac si apreciez. Apreciez lucruri marunte, apreciez ce e bun in Romania, cu gandul ca poate voi reusi sa prezint mai ferm o noua imagine la intoarcerea in Anglia.

Nu se mai fumeaza in tren, ca pe vremuri, cand mergem cu trenul la Costinesti, si petreceam pe drum mai mult timp cu casetofonul pe coridor, ascultand Vama Veche, si fumand pachete de tigari cu prietenii din bancile scolii. Semn ca se apropie momentul aderarii. Ajunsa in Brasov, cobor repede pentru a tigare, pentru o gura de aer de toamna  romaneasca si intalnesc un tanar student. Plin de viata, ma intreaba de unde vin si unde merg. Apoi urmatoarea intrebare, care ma socheaza este: Si, spune-mi tu, cum straluceste soarele pentru romanii plecati in Europa? Ezit sa ii raspund, pentru ca ma intreb rapid cand am vazut ultima oara razele soarelui, adica cand am stat sa ma bucur de ele. Am vazut soare pe drum spre meciul Steaua- Middlesborough, probabil pentru ca am tanjit dupa razele unei victorii. Canicula londoneza ne-a dat de furca anul asta pe malurile Tamisei, dar nu stiu daca am avut o clipa in care am stat sa ma bucur de soare.

Il intreb pe tanarul student cum straluceste soarele viitorului pentru el, in Romania. Un tanar cu prospecte de viitor, ambitios si curajos. Care totusi, vrea sa plece sa munceasca in Europa, anul viitor. Visul multor tineri ca el in Romania- goana dupa banii Europei. Cred ca dupa un discurs elogios, pentru care as putea fi premiata de cei care incurajeaza pastrarea tinerilor in interiorul granitelor Romaniei, a inteles ca soarele nu prea straluceste pentru romanii din Europa, plecati la munca. Nu straluceste pentru ca muncesc prea multe ore munci josnice, pe care in Romania nu le-ar face. Nu straluceste pentru ca dorul de casa si de cunoscut este foarte mare la inceput. Iar apoi intervine ambitia de a ramane in Europa pentru a nu te intoarce acasa cu buzunarul gol. Trecem peste inegrarea in soietatea in care traiesti, integrare pe care o faci robotic, pentru ca asa trebuie. Desi, poate, de multe ori sufletul tau ramane departe de acea societate in care traiesti, pentru ca pur si simplu nu te regasesti in viata cotidiana pe care fara sa stii, ai ales-o.

Un tanar student, educat, a carui program cultural e diversificat saptamanal, plecat la munca in Europa ajunge sa serveasca clienti intr-un restaurant, sa dea la lopata zilnic pe un santier, sa manuiasca pensula- nu cea de la orele de arta, dar cea de la renovari de apartamente.

Nu prea straluceste soarele cand trebuie sa te integrezi intr-un sistem in care ai o pozitie sociala limitata. Intr-un sistem care nu iti permite de cele mai multe ori sa obtii un loc de munca decent. Sigur, poti strange bani Dar acesti bani munciti cu truda, pentru care iti vinzi intelectul si induri umilinta, valoreaza tot mai putin in Romania. Au trecut vremurile cand munceai un an si iti cumparai un apartament cu banii stransi. Romania si-a valorificat piata imobiliara. Romania va trece printr-un proces interesant. Se va schimba mult in urmatorii doi sau trei ani.

De cele mai multe ori, tineretea nu ne confera rabdarea ascultarii, si ne avantam in experiente marcante pentru a ne convinge singuri, pentru a dobandi intelepciunea prin dureri proprii. Probabil acest tanar va pleca in Europa, sa se convinga cum straluceste soarele pentru el.

Am asistat la rasarituri si apusuri de soare personale. Si stiu cum este sa iti straluceasca soarele in Europa, dar stiu si cum este sa fi pribeag pe drumuri europene, cu o valiza in mana si cativa bani marunti. In cautarea soarelui in Europa am ramas fara bani in buzunar si am curatat vile de milionari; am colindat strazile Londrei in cautarea unui loc de munca pe vremuri in care o viza de self-employed era nerecunoscuta si nu iti permitea un post decent; in cautarea soarelui am ramas singura de multe ori, pentru ca am trait inconjurata de oameni care credeau ca visele mele sunt fanstasme ale altei lumi…

Trenul accelerat Bucuresti-Arad ajunge la mine acasa si ma lasa pe peronul doi. Fug, sar, cobor si lacrimi mi se preling pe obraji in imbratisarile care urmeaza. Nu trebuie sa aflati voi, parintii nostri, cum straluceste soarele pentru romanii din Europa, imi spun in gand!

Ana Miller

Viata imigrantului, un joc de carti

Cad frunzele si ploaia tipic englezeasca e la ea acasa. Prin geamurile aburite ale cafenelei din coltul strazii vad lumea mohorata cum merge pe strada, luptandu-se cu vantul.Aburii cafelei nu ma fac sa o savurez ca de obicei.
Ieri s-a anuntat oficial ca Romania va adera la UE la 1 ianuarie 2007. Englezii par sa fie tot mai hotarati in impunerea de restrictii pe piata muncii asupra romanilor si a bulgarilor. Inca trei luni pana la data magica a aderarii si romanii din UK nu stiu ce se va intampla cu ei atunci. Dar un lucru e sigur: nu ne va astepta nimeni cu un zambet aici.
Tot ieri, s-a stins din viata un tanar, in varsta de 23 de ani: roman, cu cetatenie britanica, tatal unui baietel in varsta de 1 an;ieri in Victoria plangeau pe strada doi tineri polonezi, ramasi fara bani si casa in Londra; tot ieri asteptau la Heathrow cinci romani deportarea spre Romania .
Picurii de ploaie ce se preling pe geamurile aburite din fata mea ma fac sa ma gandesc ca peste 11 milioane de londonezi privesc aceeasi ploaie ca si mine. Sute, sau poate mii de imigranti pasesc in fiecare zi pentru prima data pe pamant britanic. Unii aduc cu ei o valiza, altii doua, altii vin cu mainile in buzunar, fericiti ca au reusit sa ajunga aici. Vin din toate colturile lumii. La familie, la studii, la munca, altii vin cu visul ca dupa ce ajung in Londra vor gasi o pancarta care ii va indruma spre un loc de munca, o casa.
Londra nu pregateste o soarta pentru fiecare nou venit, nu stie cati vin aici in cautarea locului unde e cald si bine, chiar daca ploua, caci poate ploua cu bani.
In urma cu ani de zile am venit si eu aici, foarte tanara, plina de viata si entuziasm. Acum imi este greu sa imi aduc aminte care e visul pe care il aveam atunci. Anglia, Anglia, ce ai adus tu vietii mele de imigrant roman? Multe experiente, scoala dura a vietii, vise care s-au spulberat, vise care s-au implinit, greutati si bucurii, bani si pierderi. Ce vei aduce tu, Anglia, imigrantilor romani care vor veni in curand? Miere si bani, sau o simpla cafea cu sare?
Venim cu un scop précis si bine delimitat. Venim sa castigam bani, venim sa studiem, sa ne faurim o cariera, sa ne asiguram un viitor mai bun acasa; sau poate doar cu naiva impresie ca vom cuceri Londra si vom ramane aici. Nu se gandeste numeni ca poate nu va gasi un loc de munca, ca poti ramane fara bani de paine, si nu ai de la cine sa imprumuti. Unii au reusit sa cumpere apartamentul pentru care au venit, dar au ramas in continuare, sa mai stranga bani, altii ajunsi acasa nu s-au mai integrat, nu si-au gasit un rost si au luat din nou calea strainatatii. Nu ne gandim ca ne schimba viata aici, ca ce ne bucura astazi, maine nu mai are sens.
Observ ca s-a racit cafeaua, pentru ca tanara ospatarita imi umple cana din nou, cu cafea proaspata. Ma uit la ceas; mai am inca douazeci de minute pentru a ajunge la servici. Lumea de pe strada e mai vesela S-a oprit ploaia si cateva raze razlete de soare incearca sa lumineze aceasta zi de toamna. A aparut si florareasa cu crizantemele ei de la coltul strazii, care imi aduc aminte de Bucurestiul tomnatic.
In aventura mea e imigrant, am intalnit romani care au venit singuri aici si s-au casatorit, romani care si-au cumparat case dupa lungi eforturi si au plecat acasa pentru a isi lua viata de unde au lasat-o in urma cu cativa ani, romani care cheltuiau zece lire pe saptamana pe mancare ca sa trimita mai multi bani acasa cu Western Union sau Moneygram sambata, romani ale caror neveste sunau din Romania sa le spuna sotilor ca s-a scumpit caramida, sau le mai trebuie doi saci de ciment pentru casa, romani care stateau cate cinci in camera, romani care se trezeau la cinci dimineata si isi incaltau bocancii, luand in buzunar o lira din cele putine monede care au mai ramas in sertarsi indreptandu-se spre autobuzul care ii ducea in Cricklewood, la strada, unde asteptau sa vina un microbuz care sa ii ia la munca; romance care castigau 15 lire pe zi la hotel si la sfarsitul saptamanii predau salariul barbatului, pentru ca barbatul e stapanul casei; romani care castiga 100 de lire pe zi si romani care si-au deschis afaceri; tineri care s-au casatorit, si familii care s-au despartit; romance care cautau un spital sa faca avort pentru ca au venit la Londra sa faca bani nu copii; romani care cheltuie 200 de lire intr-o seara la restaurant si sunt generosi cu lautarii; romani care au fost deportati si au ajuns pe Otopeni fara nici un ban in buzunar, nestiind cum sa ajunga acasa. Am cunoscut romani care au ajuns la Londra cu datorii de cateva mii de lire pentru ca au venit clandestin; romani care au venit cu contract de munca si castiga peste 45000 de lire anual, romani care s-au nascut aici, si romani care au murit intr-un spital sau pe strazile Londrei.
Viata imigrantului e un joc de carti de noroc. Unii castiga totul, altii pierd. Punand pe cele doua talere ale balantei ce am castigat si ce am pierdut, inchid ochii. Plus sau minus? Depinde de valorile dupa care faci calculul. Deocamdata eu nu sunt pregatita sa vad unde inclina balanta. Mai iau o gura din cafeaua cu sare, imi indrept spatele apasat de tot ce a fost si plec. E aproape opt dimineata. Ziua de lucru incepe in curand. Ma grabesc spre florareasa de la coltul strazii si cumpar o crizantema. Vad ca a iesit curcubeul. Coincidenta sau doar intamplare? Sa fie asta rezultatul cafelei mele cu sare? (Ana Miller ) ps : rectificare.

In cautarea timpului trecut

E o duminica tarzie de iulie si adie un vanticel usor in Queensway. Merg singura pe strazi, incercand parca sa gasesc in umbrele strazilor o poveste- povestea romanilor din urma cu zece, cincisprezece ani. E acolo, dar e invizibila, asa cum sunt milioane de povesti in Londra. Timpul sterge multe urme, si tot el sterge si amintiri. Queenswayul a ramas la fel, un amalgam deculturi, religii si magazine cu marfuri variate, cafenele si mici restaurante, terase pline de straini, turisti, si cine stie, oameni ca si mine, care sunt intr-o vizita in trecutul personal.Ma asez la o masuta pe terasa unei cafenele. Un tanar ospatar
imi ofera meniul. Refuz politicos, si cer o cafea naturala cu lapte rece. Zambesc, atingand piciorul scaunului pe care sed. E praf. Si ma gandesc la saracii ospatari. Cand vine patronul maine dimineata, e unul din lucrurile pe care le va reprosa, batand cu pumnul in masa. La fel era si in urma cu ani de zile cand eram eu in locul acestor ospatari.

Ploua in Queensway si batea vantul in toamna tarzie cand am ajuns eu aici. Eram speriata, singura tanara si nu stiam ce va fi. Ma tot intrebam ce avusem in cap cand am plecat cu viza de turist din Romania. Nu stiu, si planul de acasa nu s-a potrivit cu cel de aici. La aterizare, mi s-a oprit pasaportul, si cei de la imigrari mi-au spus ca imi voi recupera pasaportul atunci cand voi pleca din nou spre casa, la finele excursiei de zece zile. Dar, la fel ca ceilalti doua sute de romani veniti in avion, nu intentionam sa plec din nou acasa. Am gasit in Londra un centru unde puteai sa te predai, spunand ca esti roman si ceri azil. Procedura a fost simpla, nu am inteles nimic doar ca pot sa raman temporar in Anglia, ca voi avea interviuri si se va lua o decizie in timp.. De acolo am fost insotita cu masina aici, in Queensway, la un centru pentru imigranti. Romaneste am auzit de cand am intrat. Nu eram singura, mai erau multi altii ca mine.Eram in schimb franta, epuizata de la experientele pe care le avusem in ziua respectiva si nu aveam chef de povesti. Bucuroasa sa vad un pat , un prosop si apa calda, am cautat repede in buzunar. Mai aveam cativa bani. Cu fisele de o lira am cautat o cabina telefonica. 0040….suna. Era doua dimineata in Romania. “ Alo, mama eu sunt. Sunt bine, in Londra. Stiu ca esti suparata pe mine, dar trebuia sa incerc. Nu, nu e urat. E bine. Nu plange mama.Promit sa am grija de mine. Nu sunt singura mama, mai sunt si alti romani. Alo…alo…s-a intrerupt. Imi sterg lacrimile si plec spre baie. Dusul fierbinte ma linisteste. Maine va fi o alta zi,imi spun, voi avea timp sa aflu ce e de facut.care sunt posibilitatile.

Ignorand privirile curioase din jurul meu am incercat sa adorm. Parca eram la un camin de facultate din Cluj. Somnul a venit greu, pentru ca imagini din ziua respectiva mi se perindau prin fata ochilor. Doamne, ce am putut sa fac!

Zorii zilei m-au gasit cu ochii larg deschisi. Nu am putut sa dorm deloc. Aveam prea multe intrebari, prea multe nelamuriri. A doua zi, am aflat povestile celorlalte romance de acolo.Unele cutremuratoare, altele amuzante. Nu aveai voie sa lucrezi, ca si azilant,pana nu primeai raspunsul de la Home Office. Primeai un ajutor saptamanal si cazare.M-am hotarat atunci, sa las in spate trecutul meu elogios de acasa in urma, sa o iau de la zero, nejudecand pe nimeni, si sa vad ce se intampla. Am batut multe zile strazile centrului Londrei. Azi as lua un taxi, sau metroul. Atunci mergeam pe jos distante nevisate.Strangeam pumnul mic, indreptam spatele, zambeam si bateam la usa potentialilor angajatori.” Hello, I am looking for a job.Please, I work hard.” Multe usi mi s-au trantit in nas. La inceput ma suparam tare. Apoi a devenit rutina. Zambeam si plecam mai departe. Am obtinut si primul job, cu o lira pe ora.

Aud in restaurant ritmul melodiei “ Que sera, sera ” si ma trezesc din amintiri.Vad intr-un colt dupa tejghea un tanar cu ziarul “ Roman in UK” in mana.Zambesc si cer nota de plata. A venit momentul, ma gandesc. In urma cu ani de zile, cand lucram acolo, mi-am spus ca intr-o buna zi, daca imi voi obtine rezidenta permanenta, voi lasa unui ospatar bun un bacsis de £50. In amintirea a ceea ce a fost. “ La revedere si multumesc. Nu astept restul! ” spun si plec.

Ana Miller

In primii ani dupa nouazeci, romanii care veneau in Anglia si ramaneau, isi inaintau cererea de azil. O procedura simpla, si necostisitoare. Poate, poate, aveai sa il primesti.

In Romania se vehiculau povesti despre romanii ajunsi in Anglia, care au reusit sa ramana, si castiga foarte bine. Detalii prea multe nu se stiau.Dar in Anglia puteai sa ceri azil. Sute de povesti fantastice si induiosatoare, despre regimul comunist, despre Romania. Fiecare isi incearca norocul, gandindu-se ca nu are nimic de pierdut si stiind ca alta modalitate de a ramane nu exista. Venit in Anglia fara sa cunosti nici un roman, nu era greu sa gasesti concetateni. Queensway a fost unul dintre locurile unde erau cazati romanii care cereau azil, in timpul asteptarii unei mutari sau a unei decizii asupra cazului. Au fost cazuri care au primit un raspuns negativ imediat, si au facut apel, urmand ani de tacere din partea englezilor, au fost cazuri in care s-a primit un raspuns pozitiv repede, mai putine. Majoritatea au ramas, clandestin, iar legea data in anul 2000 i-a avantajat. Au primit astfel, dupa ani de zile, rezidenta permanenta.Ani in care au lucrat la negru, nu si-au vazut familia si nu au putut calatori. Au stat cu frica ca ar putea fi prinsi si trimisi acasa. Dar au ramas. Multi dintre cei veniti dupa 2000, prin sistemul vizelor de afaceri, ii condamna.Dar ei exista.O mare parte acum cetateni britanici, altii mai ghinionisti, inca sunt clandestini, asteptand intrarea Romaniei in UE. O loterie, loteria romanilor in anii nouazeci. “Daca imi ajuta Dumnezeu, stau trei-patru ani si plec acasa.Motto-ul romanilor anilor nouazeci in UK. S-au schimbat si nu au mai plecat. Au ramas. Si isi poarta povestea intr-un sertar inchis al inimii. Dar,  undeva, pe strazile Londrei, in hotelurile din centru, in cladirile nou ridicate in Londra, in betoanele turnate pe drumurile noi asfaltate in ultimul deceniu, in bucatariile si salile restaurantelor, in cluburile de noapte, pe carti de identitate mototolite sau prefacute cenusa, in arhivele angajatorilor ,povestea lor este pastrata intre zidurile Londrei.Daca zidurile ar vorbi!”

UN ALT DRUM

Ora 17:35, 16 iunie. Am terminat ultima lucrare a examenelor de bacalaureat in Anglia. Ma ridic, predau lucrarea si plec. Ies afara, inca purtand uniforma scolii, dar nu am timp sa zbier de fericire, nici sa zambesc. Trebuie sa ma grabesc sa ajung la internat sa imi iau bagajul-tot ce am strans in doi ani, si sa iau taxi pentru a ma duce la statia de autobuz. N-am timp sa ma schimb, asa ca fug in internat, imi iau repede la revedere de la colegi si plec. Biletul cu destinatia Londra il am in buzunarul de la sacou. Am ajuns la timp.

Pe drum reusesc sa ma dezmeticesc si sa imi dau seama ca am terminat liceul. Ma apasa o mare durere in suflet. Sunt trista si ma simt singura. Am terminat liceul. Si nu pot sa ma bucur de acest moment. Dar am ales alt drum, si nu am timp de pierdut cu aceste copilarii. E un capitol incheiat, si eu trebuie sa ajung la Londra, pentru ca a doua zi imi incep servciul-primul meu serviciu.

Am ridicat cu pasii mei

Praful de pe drum cand am plecat

Si n-am privit in urma mea

La ce-am iubit si ce-am sperat

Ce-am sa gasesc unde plec

Inca nu stiu dar nu-I tarziu

Am sa ma duc sa ma tot duc

Pe perna norilor am sa ma culc

Si as mai vrea, ce mult as vrea

Sa imi recapat linistea

Am inteles de-abia acum

Ca-n viata mi-am gasit alt drum

Chiar de-a fost greu si m-a durut

Am luat-o iar de la-nceput

Ce-am sa gasesc unde eu plec

Inca nu stiu…dar nu-I tarziu

Ma gandesc cu groaza la lunile ce vor veni, nu inteleg prea bine ce inseamna acest serviciu. Stiu ca voi fi housekeepera, cum zic cei cativa romani pe care ii cunosc in Londra, la un hotel. Dar e temporar, imi tot spun in minte, pana imi voi obtine rezultateale de la bacalaureat.Am nevoie de acesti bani, si trebuie sa supravietuiesc un an in Londra, pana imi voi continua studiile.

 Gandurile ma poarta departe, si nu imi dau seama cum trec cele 4 ore si ma vad ajunsa in londra. E ora 22:30 si am ajuns la statia de autoz din Victoria. Spre marea mea surprindere, nu ma asteapta nimeni. Desi cunostintele parintilor mei de acasa, mi-au promis ca ma vor astepta. Dau un telefon scurt, nu mai am bani pe telefon, si aflu ca sunt obositi, si nu pot sa vina dupa mine. Dar vor veni sa ma ia de la statia de metrou din Seven Sisters.

E, si uite asa, imi trebuie o ora ca sa parcurg strada ce duce de la statia de autobuz pana la statia de metrou. Un geamantan, un rucsac si o geanta mare. Starnesc priviri curioase, dar e Londra, si nu se opreste nimeni sa ma ajute. In final, reusesc sa ajung la metrou, si dupa inca o ora tragica, ajung si in Seven Sisters. Asteptand sa soseasca cunostinta mea dupa mine, ma bucur doar ca nu poate mama sa isi imagineze unde am ajuns eu si valiza mea. Merg cu pasi marunti, in tacerea noptii, sa vad camera unde voi locui in aceasta zona. Trebuie sa gasesc si adresa la care sa ma prezint pentru noul meu serviciu pe harta, si sa dorm. Lacrimi mi se preling pe obraji, si ma gandesc de ce ma aflu oare eu aici, la doar 18 ani. Raman socata de oamenii pe care ii vad in noapte tarzie pe strazi, de atmosfera generala a zonei, de sirenele neintrerupte ale politiei ce se aud in departare, de mizeria de pe strazi. Ajung in final la destinatie. Fiecare dulap e diferit, masuta pare a fi luata de pe strazi, covorul iti oboseste privirea. Nu vreau sa vad mai mult, asa ca ii multumesc cunostintei mele si ii spun noapte buna. Nu vreau sa merg la ei, nu vreau sa mai aud nimic. Nu pot dormi, si vad zorii zilei dintr-o gradina cazuta in paragina-gradina casei in care tocmai am inchiriat camera. Drum de intors nu e-am achitat camera si depozitul ( desi nu vad ce as mai putea strica eu in aceasta camera), si am ramas cu £40. Am nevoie de servici. Am vrut sa vad capitala britanica, mi-am dorit aceasta experienta, am reusit sa o am.

Ajung a doua zi dimineata in Wembley Park, in fata hotelului unde urmeaza sa lucrez. Ma intalnesc cu cineva, care ma duce in biroul de housekeeping. Nu inteleg nimic. Cameriste de nationalitati diferite, romance ce se uita sceptic la mine. Apare si persoana care trebuie sa ma instruiasca si sa ma invete ce am de facut. Ma examineaza din cap pana in picioare si imi spune ca nu ma prea potrivesc in acest décor, si ea nu vrea sa lucreze cu persoane asa tinere si fara experienta. Asa ca imi sugereaza in schimb sa merg in practica cu o camerista. Camerista e in varsta, romanca, si foarte iscoditoare. Vorbeste cu mine cu un aer de superioritate. Ma duce cu caruciorul ei pe coridor, si incepe sa imi explice cum se curata  o camera. Raman socata de aceasta lume, de vocabularul romanesc vulgar pe care il aud pe coridoare. Invat asa sa astern un pat in regim de hotel, desi nu mi se pare o filozofie, sa curat o baie de hotel. E greu, si totusi aceasta romanca le face cu lejeritate. Mi-as dori sa inchid ochii si sa uit ca sunt aici, sa ma trezesc in Romania. Daca stiam ce ma asteapta, nu as fi venit nici in ruptul capului. E un motto care m-am trezit de multe ori rostindu-l mai tarziu, in anii ce aveau sa urmeze. Totusi o caut pe housekeepera romanca si ii spun ca nu am venit sa invat sa fac curatenie in camere, am venit sa fac practica pentru a fi si eu housekeepera. Ma ia cu ea, si imi dau seama, in toata naivitatea mea, ca nu ma invata nimic din ce ar trebui sa stiu.

La ora 16:00 plec spre acea casa darapanata, care e locuinta mea. Ma misc incet, merg mai mult inapoi decat inainte. Singura intr-o lume straina, ma simt intr-o jungla a supravietuirii. Am mers in vizita la cunostintele mele, si am izbucnit in lacrimi. Dar am fost privita cu multa duritate, si mi s-a spus ca trebuie sa uit ce ce vise aveam inainte, pentru ca asta e Londra, asta e realitatea in care voi trai. Trebuia sa fiu fericita pentru ca putea sa fie mai rau. Stiti voi, mi-am zis eu, ce vreau eu, si ce sunt eu.

Au trecut in schimb si zilele urmatoare, cu lacrimi si dureri de picioare, program de munca de zece ore, dar au trecut. Am fost transferata la un hotel, mai departe, la capatul unei linii de metrou. Cand am coborat prima data din metrou, spre munca, am crezut ca sunt in India. Mi s-a alocat o sectie, si cameriste. A devenit astfel responsabilitatea mea sa fie totul perfect in departamentul respectiv. Mintea imi zbura departe in fiecare zi, imi era rusine de ceea ce muncesc, dar am rezistat. Mi-am dat seama in timp de puterea pe care o am, necunoscuta pana atunci. Urmatoarele luni, in fiecare dimineata cand suna ceasul, imi spuneam ca nu mai merg la servici, si renunt la tot. Apoi deveneam realista si stiam ca trebuie sa plec la servici. Din camera urata de la inceput, mi-am creat un acasa in miniatura, in care sa ma regasesc. Aveam nevoie sa fiu constienta mereu de ceea ce sunt, si ce vreau, pentru a imi pastra luciditatea.  Drumul diferit pe care am vrut sa il gasesc m-a costat mult. Dar m-a intarit, si am invatat multe despre firea umana, despre caracterul meu, mi-am modelat personalitatea asa cum anii petrecuti pe bancile scolii nu au reusit.

(Ana Miller pentru "Roman in UK")

Ospatar in Knightsbridge

Nume: Mazzoti

Prenume: Ana

Nationalitate: italian pe acte, roman in pasaportul din sertar

Varsta: 23 de ani

Domiciliul: Londra, Leyton

Starea civila: necasatorita

Studii: Mai conteaza momentan?

MOTTO:
„Fără acte, fără nume,
Sunt un pasager străin,
Nu mai ştiu de unde vin,
Un clandestin...”
(Formaţia „Spitalul de urgenţă”)

A sunat ceasul.. Deschid incet ochii si imi amintesc unde sunt si ce am de facut. Inca ma mai dor picioarele de seara trecuta.  Mai sunt 32 de saptamani pana cand intram in UE si studiile mele vor fi recunoscute, iar eu voi putea sa caut un serviciu decent si voi putea sa zbor spre casa ca sa imi vad parintii.

Cafeaua amara si ea, goana la metrou, si dupa o ora de mers cu metroul, urc grabita scarile in statia de metrou Knightsbridge. Imi permit un zambet ironic cand vad Harrod’s si o iau la pas grabit, savurand o tigare din mers. Ma mai despard doua strazi de restaurantul unde imi petrec zilele si serile. Ma leaga de Knightsbridge aminitiri necunoscute de milionarii care traiesc in aceasta celebra zona a Londrei.

Ajung, imi imbrac uniforma de ospatar, aplic machiajul si zambetul, care fac parte tot din uniforma si merg sa verific rezervarile de la pranz si cele de seara, pentru a vedea ce ma asteapta. O zi plina, in care nu voi avea timp sa gandesc prea mult, deoarece voi zbura printre mese cu farfuriile frumos ornate, meniurile pentru clienti si notele de plata.

Multi clienti sunt oameni de afaceri, educati, politicosi, pentru ca politetea este o parte din ceea ce sunt, masca lor. Pentru majoritatea sunt invizibila, doua maini care ii servesc si  toarna vinul in pahare. O fata necunoscuta, stearsa, parte a unui decor cu care s-au obisnuit.

Preferatele pranzului sunt sotiile de milionari, care iau pranzul impreuna cu prietenele, plangandu-se de multele probleme ale vietii cotidiene: mare haos astazi in familia doamnei Smith, care a avut o cearta cu sotul. Domnul Smith i-a spus categoric ca begoniile achizitionate de ea nu arata estetic in coltul dinspre Hyde Park al balconului vilei. Iar doamna Johnston e foarte stresata pentru ca nu stie daca sa isi cumpere o rochie din noua colectie a Stellei McCartney pentru receptia de sambata seara, sau sa o poarte pe cea rosie de la Alexander McQuinn. Iar eu stau langa bar si ma intreb daca e momentul sa intrerup aceasta discutie extraordinar de interesanta si dramatica, pentru a le lua comanda.

E ora 13:00 si pe usa intra un grup de zece persoane care vor sa ia pranzul. Maganerul restaurantului zambeste din spatele barului, gandindu-se la incasarile suplimentare. Zambesc si eu cu gandul la potentialul bacsis. La ora 15:00, a plecat si grupul, am terminat de sters paharele si tacamurile din argint si am trei ore libere, pana incepe distractia de seara

Astazi ploua din nou, si e urat, desi suntem in luna mai. Daca eram acasa, probabil ma plimbam cu un iubit pe sub teii infloriti si traiam inocenta varstei. Dar am ales alt drum.

Cu bacsisul facut ieri si azi, merg si cumpar o carte de la Waterstones, din High Street Kensington: De la idee la Bani. Cartea, si cafeaua de la Cafe Rouge imi ocupa timpul pana la ora 17:30, cand trebuie sa ma intorc la restaurant pentru schimbul de seara. Din nou pe drum, fredonand versurile formatiei Spitalul de Urgenta: Fara acte, fara nume, sunt un pasager strain, nu mai stiu de unde vin, un clandestin! Fara suflet, fara zambet, sunt un pasager strain, nu mai stiu de unde vin, un clandestin. Ma uit la vitrinele de la Harvey Nichols, la cladirile imperioase si scumpe care ma inconjuara si ma intreb, ca in fiecare zi: „ De ce fac eu parte din acei 10% care vin in Knightsbridge pentru o munca prost platita si fara satisfactii? ” Si ma stamb, amintindu-mi de replicile celor cu care impart chiria in casa, care spun ca trebuie sa ma consider norocoasa ca am aceasta slujba, ca, putea sa fie si mai rau.

Ma asteapta o seara minunata: un ospatar a sunat sa spuna ca nu vine, managerul bolboroseste nervos in italiana, bucatarul tranteste oalele scumpe in spatele usilor inchise, iar eu ridic din umeri si ii simt grei. Pasesc spre primul client, si strang pumnul mic: „ Intr-o buna zi voi intra si eu cu dezinvoltura si naturalete intr-un restaurant similar, intr-o zi voi cuceri si eu Londra si imi voi implini visurile!” imi spun in gand....

Mai sunt treisprezece minute pana la miezul noptii si sar in metroul care ma duce spre casa, nu pot sa spun nici acum, dupa atata timp, acasa, pentru ca acasa, nu e aici, acasa e departe. In casa e liniste. Ceilalti chiriasi dorm deja. Deshid usa si intru in micul meu univers, inchiriat pentru suma de doua sute trei si opt de lire pe luna. Dar aici nu mai sunt ospatarita draguta din Romania. Imi dau jos masca si sunt doar eu. Ma uit in oglinda si ma intreb ce mai sunt din ce eram, si cat ma schimba viata in Londra. Adorm cu gandul ca trec doar printr-o etapa a drumului spre propriul succes. O etapa necesara pentru a ajunge acolo unde imi doresc. Si imi imaginze ca intr-o buna zi voi sterge cu buretele aceasta perioada, iar copii mei nu vor stii niciodata cum e sa auzi zgomotele metroului care trece aproape de casa, cum arata Leyton-ul si cum e sa fii doar un clandestin. Franta, adorm.

A doua zi, suna iar ceasul si ma trezesc din vis. Sunt tot aici si o iau de la capat. Dar asta e! Am ales un drum mai greu! - ( "Ana Miller " pentru "Romani in UK " )

The strange charm of dereliction

by Paul Wood

"Bucharest has a lot to do in order to become a city worthy of the status of a European capital.' This headmasterly admonishment was made by Jonathan Scheele, the soft-spoken British civil servant who heads the European Commission Delegation in Romania, at last week's "Investment Opportunities in Bucharest" conference.
Am I alone in dreading the day when Bucharest becomes worthy of the status of a European capital? To my mind it's the nicest European capital because it is unworthy of Mr Scheele's esteem. What other capital in Europe is nearly so unself-conscious, so unlike the rest, so full of energy and shadows and yes so un-European, despite the spawning malls, hypermarkets, highly paid foreign consultants and other horrors of democracy? I know the streets become unfordable rivers when it rains. I know I should be pleased when the potholes and the broken pavements are renewed with EU pre-accession funding but I am not. Irresponsibly I am elated by a beauty I find in the dereliction and have been since my first visit in 1990.
The wooden Ottoman Bucharest of 1830 where the men wore turbans and kaftans was rebuilt in the late nineteenth century in stucco and brick, its architects paying homage to Paris and an imaginary Orient at the same time. Later came Art Deco buildings that are unequalled anywhere in Europe. Bucharest was up to the minute in architectural terms before the war and ahead of for example Paris herself. But the faux-French surface of Carol I's Bucharest has been badly cracked over the last sixty years.
Nothing in this city apart from a score of churches is old but those parts that escaped the 1980s rebuilding feel more than half as old as time. I haven't passed the Museum of Archaeology for a couple of years ago but then behind its padlocked iron gates half-lost amid tall grass stood a long row of Roman tombs and statues, protected from the rain by a rotting eave. It seemed to me whenever I passed as if the Museum itself were becoming an archeological object and I were the archeologist stumbling across it for the first time.
The decrepit fin de siecle villas and filthy Art Deco masterpieces are becoming one by one a real estate broker's dream of avarice as they are painted and varnished to look the way they originally looked. But for me at least the ramshackle way the streets look now, especially under a melancholy November sky, has a greater beauty than when they are new and shiny.
The old town when I moved there five years ago was not a museum but a slum and the one part of Bucharest where you felt you were in the Near East. The gypsies were part of the reason but it went deeper than that. Now especially that it has been pedestrianised it is on the way to being a complex of restaurants and antique shops. When Bucharest starts receiving tourists in numbers it will go the unauthentic way of the historic centre in every other European capital.
Dirty, disreputable, frivolous but gloomy, full of laughter and misery, mercenary and mystical, improvised, exasperating and serendipitous, Bucharest is a city which either repels you or steals your heart. The kiosks which made a Bangladeshi friend of mine compare Bucharest to Dakar have been eliminated at Mr. Basescu's command. So have the packs of occasionally ferocious stray dogs but it will be fifteen or twenty years before Bucharest ceases to feel Third World. When it does will it have become almost as dull as Athens? Very possibly but let us hope if Bucharest must emulate European cities she can become not Athens but Naples.
But one problem cannot wait fifteen years and cannot be romanticised away. The gridlock in the centre of the city gets worse at a tempo so fast that the deterioration can be observed on a weekly basis. Road-widening and road-building unless very sensitive to the city's architectural heritage will destroy Bucharest's semi-rustic character. What after all is the northern stretch of Calea Victoriei than a country lane? Luckily the solution to the traffic problem is easy. Charge motorists for entering the city centre between 8-6 weekdays and encourage Bucuresteni back to their city's excellent public transport system. It worked in London and would work here. Does any politician have the courage to adopt this idea? Mr. Scheele, what do you say?

Paul Wood  pwood@applesearch.co.uk

Tinerete fara de Vest si viata fara de Romania

un articol de Ilona Joca Kennedy

A fost odata ca niciodata un rege si-o regina care-si doreau foarte mult un fiu. Si, gratie magiei, dorinta li s-a implinit. Iar fiul crestea intr-o zi cati altii intr-un an. Cand a ajuns numai bun de maritat, l-a cuprins un dor nenumit de duca. Si-a ales cel mai rapciugos cal care, gratiei magiei, s-a transformat intr-un Mustang. Amanoi au pornit la drum, sa ajunga acolo unde ii duce. Caci Fat-Frumosul nostru (un fel de “Prince Charming”- cine n-a vazut SHREK ?) avea in sange un dor nespus pentru ceva nematerial care putea fi obtinut doar prin calatorie. Fat-Frumos si Mustang trec, cu ceva aventuri, prin taramul Gheonoaiei si al Scorpiei. Intr-un final, ajung pe Taramul Fagaduintei. Aici se casatoreste cu Cea mai Frumoasa (Nicoleta Luciu cu IQ de Sharon Stone). Ei, si acum intervine problema. Fat-Frumos ajunge in singurul loc in care i se interzisese sa mearga: Valea Plangerii. Va puteti imagina aceasta vale cam ca  ce inseamna Ungaria pentru Romania in momentul de fata: locul in care incepe, dar in acelasi timp se sfarseste viziunea Vestului. Asadar, Fat Frumos ajunge in Vale si realizeaza ca traieste intr-o minciuna frumoasa. El e fericit acolo unde e, dar ai lui si tara sa sunt departe; prea departe pentru a fi alaturi de ei cand vrea sau pentru a imbatrani impreuna cu cei pe care ii iubeste. Valea descrie cel mai bine esenta fiintei umane: odata ce ai obtinut ceea ce altii nici nu au curajul sa-si doreasca, incepi sa-ti doresti altceva. Vorba proverbului: “Nemultumitului i se ia darul.” Cam asta s-a intamplat si cu Printul si calul sau de ultimul racnet. Prince Charming a plecat hoteste de pe Taramul Fagaduintei (nici macar nu a spus un “See you” de bun-simt), hotarat sa se intoarca de unde a plecat. Dorul de tara si de parinti a invans si l-a impins la gestul sinucigas de a-si intalni propria moarte. Si daca stam sa ne gandim bine, moartea a fost chiar haioasa cu el fiindca i-a spus cand l-a vazut: “Daca mai intarziai mult, muream!” O moarte cu simtul umorului.

Sunt reprezentanta feminina a unui Fat-Frumos din clasicul lui Ispirescu. Da, admit, exista diferente intre mine si Prince Charming: parintii mei nu sunt de neam regesc, nu mi-a luat nimeni un Mustang (oricum nu am permis), am ramas mica de statura (ma consoleaza gandul ca am aceeasi inaltime ca Madonna sau Kylie Minogue). Detalii minore fiindca raman asemanarile fundamentale care ne apropie: 1. am avut intotdeauna in sange un dor nenumit de duca si 2. am trecut prin taramul Gheonoaiei si al Scorpiei (a se citi Constanta si Bucuresti) pentru a ajunge pe cel al Fagaduintei (Marea Britanie) unde mi-am gasit o “zana” buna cu care m-am casatorit.

Diferenta majora, subtila, dar obligatorie dintre mine si Brad Pitt-ul de basm e cum arata in viata mea Valea Plangerii. Da, exista si asa ceva, desi nu poate fi fizic vazuta. E ingropata adanc in inima mea, unde o tin ascunsa de ochii lumii, dar mai ales de mine. Din pacate, nu o pot tine mereu suprimata. Ma invange cateodata printr-un mecanism pervers: merg pe strada in Glasgow, trec pe langa o femeie cu fata rumena, pistruiata care seamana cu mama; mirosul frunzelor uscate, faramitate de bocanci scotieni grabiti imi aduce aminte de Ardeal si de satul copilariei mele. Din fericire, am adus cu mine poze, CD-uri cu muzica romaneasca, ultimul roman semnat Cartarescu, tindeie (prosoape) facute de bunica, produse Farmec cu aroma de Cluj.

Surad fericita. In cazul meu, moartea nu trebuie sa-si faca probleme. Sunt in Marea Britanie, dar ma voi intoarce la timp in Romania ca sa nu-mi dau peste cap karma. Ispirescu nu a vazut atat de departe incat sa-si imagineze ca Romania va intra in Uniune. Romani fara vize, Feti-Frumosi cu carti de credit MaestroMondo, Valea Plangerii invinsa de zboruri EasyJet- toate vor deveni realitate din 2007.

Pana atunci, sper sa tin legatura cu toti aceia care, ca si mine, si-au trait o parte din  tinerete fara Vest, dar planuiesc sa-si traiasca viata peste granita. Pentru toti aceia, dar si pe cei care au ales sa ramana in tara: Servus!  Si-am incalecat pe-un “Enter” si-am dat un “Send“.

... Mi-e dor ...

Tot batandu-ma si zbatandu-ma eu sa va scutur, sa va fac sa va dezbarati de metehne preconcepute, sa va trezesc la realitati ca sa nu plangeti in fiece seara, ascunsi in perna, aleanuri de mioritza pentru o idealizata imagine, edulcorata si machiata pana la nerecunoastere, pana la dezumanizare, pana la transformarea intr-un Paradis care se stie, este dinainte pierdut, ei bine, am sfarsit prin a capata eu insumi o imagine dezumanizata.Te privesc clipocind cu pielea degetelor de la picioare zbarcita de apa marii si inteleg, simt ce spui. Ca orice om, ca uman, ma bantuie si pe mine doruri. Dor de prieteni, dor de tata care s-a dus, dor de locul in care am tras prima oara cu prastia, de strada Marului pe care am locuit student, dor de vechi iubiri, dor de Harold, cainele pe care l-am parasit cand am plecat si nu l-am mai revazut niciodata... Dor de must. Dor de o anume cabana la Lacul Rosu. Dor de sunet de toaca, seara. Mi-e dor uneori, in serile de toamna tarzie. Evident ca mi-e dor. Dar am fost mereu un privitor inainte. Un nostalgic temperat. Si un optimist, poate cea mai de pret calitate pe care mi-o recunosc.Cand mi-e dor de prieteni ii sun la telefon, ii invit la mine... Cand mi-e dor de caine, mangai primul caine care mi se arata... Cand mi-e dor de cabana, merg la Sacacomi, in alta cabana... Ceea ce a fost nu se mai intoarce oricum. Niciodata nu vei putea sa iti zbarcesti pielea degetelor cu aceeasi apa: Panta rei , spunea Heraclit. Sa fi ramas la marginea aceleasi mari toata viata si apa, contextul, tu, nu ati fi ramas identici. Dorul e o dragoste traita. O dragoste care a fost si care te mai bantuie. Cred ca trebuie respectata ca atare. Si trebuie privit mereu inainte. 

Exista si notiunea de "dor de duca" , nu ? (Jean)

Vama veche si rockul nou

Iulie 2005…din nou in Vama Veche…Intrand pe “Bulevard”, stanga-dreapta ce se aude?! Roock!...ce se vede?! Pai, rock-isti!!

Trebuie sa recunosc ca este prima data in 5 ani de zile, cand mi-am luat inima in dinti si m-am hotarat sa ma cazez in Vama.  Motivele sunt de ordin practic si in nici un caz financiar, pentru ca dupa cum bine sau mai putin bine stiti, Vama Veche s-a cam piperat…sarata era, vorba ceea, de la apa marii. 

Care ar fi aceste motive practice?! Pai nimic altceva decat comoditatea de a petrece noaptea la una dintre barurile-terasa de pe plaja, care se inchid la cateva ore dupa rasaritul soarelui, si apoi drumul pana la cort sau vila, ce-ar trebui sa fie scurt, cca. 5min., dar care se transforma intr-un “Mitul lui Sisif”, ca sa zic asa…bautura ingurgitata pe parcursul serii, oboseala acumulata stand la plaja in ziua precedenta si nu in ultimul rand stresul fonic care te inconjoara, toate acestea contribuie in masuri egale.  Ca sa nu mai zic ca atunci cand ai ajuns in camera, in sfarsit, parca nu-ti mai arde sa vezi iar lumina zilei…si uite asa te trezesti din somn, ca din betie sau mahmureala sunt foarte putine cazuri fericite, si te duci la plaja pe la ora 15.00 cand bineinteles ca dragul de soare cu care ai dat noroc atunci cand el s-a hotarat sa apara de dupa linia de orizont, te spinteca cu razele lui arzatoare.  Ce-i de facut in cazul asta: o bere pe plaja, absolut…si inca una, si inca una, si inca una...

Cam asa se petrece o noapte si o zi in Vama Veche. Si ce, vi se pare ca un asemenea ritm nu este adecvat unui concediu?!

Mdea….concediu in Vama Veche.  Galagia, bautura si oboseala pe care le acumulezi pe parcursul unui sejur in Vama se cam bat cap in cap cu ideea de concediu…surprinzator, insa nu e chiar asa.  Cine nu ar da o saptamana din campul muncii in momentul de fata, sa se afle pe o plaja, destul de goala de altfel, in fata unei terase unde comanzi o cafea, o bere sau un Campari Orange la apus de soare si care ti se serveste la prosop sau chaise-longue….fara nici o grija, sau poate doar grija de a nu pierde momentul in care cerul se umple de culori, provenite din imbratisarea soarelui cu linia orizontului.  Pe fundal se aud ritmuri de Ibiza By Day sau Ibiza By Night, nici acum nu am reusit sa le dau de capat celor doua compilatii…sau 5 cate sunt….cine stie, stie. Eu una, nu ma pricep la capitolul asta.

Dar sa nu ne indepartam prea mult de turma noastra….relaxarea, cum bine zice Marin Preda, aceasta stare care ne apropie de contemplare , fara de care n-am mai putea vedea cerul minunat, norii de pe el…… cam asta este sentimentul pe care il ai in aceasta statiune, din momentul in care intri pe “Bulevard” si auzi….Rooooooooock,  pana in momentul in care ajungi pe plaja si vezi rock-isti, punk-isti si nu in ultimul rand boem-isti!
( Gina P)

Am calatorit cu autocarele unei destul de cunoscute firme de turism din Romania, nu spun numele caci nu vreau sa le fac publicitate negativa desi ar trebui avand in vedere comportamentul soferilor si complicitatea pe care o au cu vamesii romani, catre Italia cu o viza de student. Era a doua oara cand calatoream cu ei si in afara de vecina mea de scaun care se intamplase sa fie jurnalista la guvern, restul autocarului era plin de domni, doamne si domnite, cu fuste mai putin sau mai mult colorate, care mai de care cu "permise de sedere". La vama la Arad, o doamna vames care parea necorupta si cu o fata destul de nevinovata vine si ne cere pasapoartele intrebandu-ne in acelasi timp daca avem bani si asigurare medicala. Cand imi vine mie randul si vede viza de student zice: "Da bani ai sa traiesti acolo, ia sa vedem?" Zic "Da, uitati extrasul de cont dintr-o banca italiana", la care ea zice "Mda, da card ai?", la care zic "Da am si card", "Mda, bine", zice ea. Asteptam noi vreo 30 de minute dupa care vine soferu' si zice "Domnisoara studenta sa vina la ghiseu". Eu astept ca sa vad daca se mai ridica cineva, vazand ca-s singura, ma ridic si merg la ghiseul unde controlau pasapoartele. Acolo astept dupa o doamna cu fuste mari si colorate care introduce deloc subtil 200 euro in pasaport cand il da inapoi ca sa fie totu' bine. Acolo un vames gras, sleit, deschis la camasa sa i se vada barbatia de pe piept si 2 kilograme de aur la gat,secondat de doamna vames, ma intreaba cui "am pasat" pasaportul de mi-a schimbat foile din el cu unele false. Va dati seama ca m-au trecut si pe mine transcpiratiile cand auzi' asa ceva. Dupa care ii cer sa ma lamureasca despre ce e vorba. La care el imi arata pagina cu viza si imi zice ca lipsesc ceva pagini si ca cea cu viza este falsa. Dupa ce aduc o serie de argumente si de alte acte doveditoare cum ca totul e legal si ca el se inseala, imi zice ca mint, ca sunt obraznica si sa ma duc sa-mi iau bagajul din autocar si sa merg intr-o cladire alaturata. Pe drum spre autocar soferu ma insoteste timp in care il intreb ce vrea vamesul de la mine. La care el senin zice ca "o cotizatie ceva" ... si-a si gasit la o studenta amarata. Imi iau bagajul si merg in cladirea cu pricina. Acolo intr-o camera cum vezi prin filme, ca la interogatoriu, o scrumiera arhi plina de mucuri si doua ziare si un scaun. Astept pana vine alt vames care ma intreaba "De unde esti din Arad?", zic "Nu sunt din Arad sunt din Cotofenesti", la care el zice "Bine atunci poti sa pleci". Am trecut vama pe jos pana la autocar, care acum era controlat de maghiari, m-am suit si am mers mai departe fara probleme.  Ce pot sa va spun ... Mi-e scarba de sofer, de vames, si de toate cele. M-am jurat ca nu mai trec prin vreo vama romaneasca cu masina. Merg taica cu avionul ca acolo chit ca stau 10 ore prin aeropoarte nu trebuie sa accept ineptziile unui vames slinos si cu trei clase primare  care vrea sa-si mai ia o roata la BMW din bursa mea. ( Roxana )

Era 17 noiembrie '04, eram pe Otopeni .. ma rog i se zice Henri Coanda de ceva vreme incoace, (mandria noastra nationala, sa aratam si noi Europei ca am inventat si altceva decat, gaura din macaroane, mersul pe jos, capra de taiat lemne etc ... ) Luam zborul spre Londra, fusesem 6 zile in tara sa ii vad pe ai mei, si bineinteles la niste (multe de fapt) beri cu amicii. Dau o tura prin aeroport ... pentru Londra nu era deschis ghiseul, doar Roma , Paris mai era un zbor de Madrid, numai al meu nu. Wow ce greu ii sa fii rupt de oboseala , mahmur si sa te plimbi printr-un aeroport plin de lume care toti se cred care mai de care ca se dau cu avionul. Mai dau o tura ... plin de lume ... ingramadeala, bagaje... se plimba romanii prin Europa in ultima vreme , intr-o veselie ... La un moment dat vad o gasca de indivizi .. imbracati mai "west-side", unul dintre ei ... parca il stiu ... hmm .. seamana cu Ombladon... cu mahmureala tipica de dupa o saptamana de Romania ma uit la el, ma apropiu , i-as zice ceva ... dar daca nu e el... hmm ... daca e vreun fecior de cartier si se da de ombladon daca il intreb si ma ia la misto de si granicerul iese din post ca sa vada de ce rade lumea asa tare, faza de aia "a la Nea Marin" ... hmm ... chiar asa .. oare ce sa faca Ombladon pe Otopeni in 17 nov cand is si eu ... conerte peste hotare nu prea dau ei oricum ... adica eu de un an incerc sa dau de ei sa organizam un concert la Londra, dar parca sunt de negasit ... chiar asa nu e Ombladon , doara eu sunt cel care a baut o saptamana si tocmai ascult Parazitii in mp3 player si normal ca mi se pare ...
Chiar asa ar fi fost prea mare coincidenta ... merg o data pe an in Romania stau max 2 ore in Bucuresti si chiar atunci sa dau de un membru Parazitii si tocmai pe aeroport .. "he he neica ; se vede ca ai baut o sapatamana din cap in coada ", imi zic in gand ...
Trec mai departe ... nu zic nimic ... intre timp ma pun la coada la ghiseu ... imi iau zborul ... uit de faza ... am ajuns la Londra ... toate ok , viata recurge la normal: casa,  munca etc ...  peste vreo 2 zile ... Eram la birou ;  dau o tura pe internet pe ceva site uri romanesti .. ah .. mtv romania ... ca doara au fost mtv awards 2004 :  castigator la sectiunea "best romanian act " - ombladon si raku - Egali din nastere ...
Ce idiot sunt ... normal ca era el pe Otopeni atunci ... la 9:15 era zborul de Roma , si el mergea la premiere ... sunt un tampit

Un navetist cam tantalau

Stimate Domnule Presedinte Ion Iliescu,

P.S. Cred ca ar trebui totusi reglemetata si situatia in care un platitor al acestei taxe de onoare se intoarce in Romania: eu propun returnarea ei in proportie de 70%, restul intrind ca taxa de procesare la trezorerie.

TRONIU - navetist de Danemarca

LISTA ROMANEASCA PE DUCA

Personaje: Simona T.

                  Dan Iancu

SIMONA T: Vad ca de catva timp lista asta nu prea mai e o lista romaneasca.

DAN I.: Asa e. O lista romaneasca adevarata ar fi poetica primitoare. De dimineata
pina seara ciripitul ‘lol’-urilor ar incalzi firele prinse in manunchiuri
tricolore precum cosurile de gunoi napoceene. Atmosfera plina de voie
buna nu ar impieta asupra replicilor taioase adresate elementului (h)alogen
si becurilor de 500.

SIMONA T: Da, suntem romani, si in pofida a ceea ce zic unii si altii-….

DAN I.:  Noi suntem romani, noi suntem romani...

SIMONA T:Cei 1000 de ani nu au fost un gol istoric, cum incearca unii si
altii sa dovedeasca.

DAN I.: "Un gol istoric se intinde..." spunea raposatul Bacovia, deci nici ala nu
era roman.

SIMONA T: Sunt o gramada de dovezi mai mult sau mai putin indirecte, care…

DAN I.: Se separa acum: la stinga gramada cu indirecte, la dreapta gramada cu directe.

SIMONA T: ...arata ca pamantul nostru nu a fost abandonat la prima amenintare.

DAN I.: Ceva de a doua stii?

SIMONA T: Limba romana s-a format in spatiul de la Dunare si mare si
Carpati, dupa cum o arata documentele.....

DAN I.: Adica Muntenia si Moldova... Bine le faci extremistilor care
cred ca si Ardealul e al Transilvaniei.

SIMONA T: Stiu ca iar o sa imi sara in cap unii si altii acuzandu-ma
din nou de tot felul de chestii...
DAN I: Asa, lupta…lupta!

SIMONA T: Imi pasa? NU!

DAN I: Vezi, stiam eu.

SIMONA T: Banuiesc ca pentru cei fara de patrie- as in PATRIE -  e usor sa
dea cu pietre in ce nu au.
DAN I: E destul de dificil sa dai cu pietre in ce n-ai. Mult mai bine de noi care
avem in ce da cu pietre…..

SIMONA T: Ai respectul meu profund pentru mesajul pe care l-ai scris

DAN I: Asijderea si de la mine. Nici ca ne mai trebuie dusmani....

MOTTO: MENUMORUT CATRE ARPAD:
''Dar pamintul pe care l-a cerut de la bunavointa noastra nu-l vom ceda in
nici un fel atita timp cit vom fi in viata. Aceasta am considerat-o chiar
nedemn pentru ca ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, ori din
cauza dragostei, cum se spune, ori din cauza temerii, ceea ce se neaga. Noi
nici din cauza dragostei, nici din cauza temerii nu-i vom ceda pamint nici
cit incape intr-un pumn, chiar daca ar spune ca ar fi dreptul sau. Si
cuvintele sale nu ne tulbura sufletul nostru prin aceea ca ne-a incredintat
ca descinde din neamul regelui Atthila, care era numit biciul lui Dumnezeu.
Care, desi cu o mina violenta, a rapit acest pamint de la stramosul meu,
totusi, numai prin bunavointa stapinului meu, imparatul constantinopolitan,
nimeni nu poate sa-l ia din miinile mele''. (Cronica Notarului Anonim)
(Citat pe lista la 18.06.2001)