In Londra si in alte mari orase ale lumii au aparut de-a lungul timpului "sisteme anti-suicid" - ziduri inalte care separa peronul de calea de rulare, dotate cu usi automate ce se deschid si inchid aproape simultan cu usile trenurilor si doar dupa ce garniturile franeaza complet. Asemenea dotari presupun, insa, costuri de montare destul de ridicate, ceea ce le face sa ramana doar solutii partiale, mai ales in cazul retelelor-mamut.
Metroul londonez, spre exemplu, leaga nu mai putin de 270 de statii si deserveste zilnic in jur de 3,5 milioane de calatori.
Administratorii Metrorex au calculat si ei ca banii necesari pentru instalarea unui astfel de sistem pentru intregul subteran bucurestean ar putea acoperi amenajarea completa a doua statii noi, ceea ce descalifica de la bun inceput cauza celor cateva zeci de persoane disperate care s-au aruncat sub rotile trenurilor, de-a lungul ultimilor ani, si a celor care o vor face pe viitor.
Dramele lor sunt cel mult vandute la taraba de nimicuri grotesti a stirilor de seara si fibra complexa a disperarii lor desfiintata prin simpla aruncare la pubela de gunoi a ratiunii - nimeni nu intelege, titreaza stirile de obicei, de ce victima a apelat la un asemenea gest (cel putin cand nu se mentioneaza vreo boala incurabila, vreo datorie imensa sau altceva din care mentalul colectiv sa poata extrage sens), rudele sunt socate, cunoscutii nu s-ar fi gandit niciodata. Si atat. Foarte rar (sau mai degraba niciodata) intrebari care sa mearga dincolo de relatarea imediata.
Nu mai departe de sfarsitul lui ianuarie, o femeie a fost scoasa de catre echipele de interventie SMURD de sub o garnitura de metrou care tocmai intrase in statia Piata Sudului. Femeia a supravietuit, insa rotile trenului i-au retezat picioarele. Doua comentarii postate pe unul din site-urile care au preluat stirea mi-au atras atentia: "E atat de proasta incat s-ar putea sa scape cu viata. Problema initiala persista, doar picioarele lipsesc", scrie un utilizator care o condamna pe victima pentru decizia de a-i include pe conductor si pe calatori in scenariul propriului exit, iar un altul aminteste ca "la IMGB parca, iese metroul la suprafata, nu? Recomand".
Comentarii in spiritul celor doua redate aici se gasesc in subsolul oricarei stiri despre sinucigasii de la metrou si o simpla cautare pe Google poate confirma. Ce surprinde intr-o asemenea instanta discursiva (sau ce m-a surprins pe mine, cel putin) este usurinta cu care, de indata ce comite actul, victima este "dezbracata" de calitatea ei umana - un utilizator ii critica zeflemitor capacitatile intelectuale, iar celalalt sugereaza ca viata unei asemenea persoane nu poseda vreo valoare intrinseca, din moment ce singurele detalii care il preocupa sunt locatia punerii in scena a actului si distanta fata de eventuali martori, nu si cauzele determinante sau suferinta obiectiva subinteleasa a persoanei.
Cineva capabil sa faca asa ceva, cu alte cuvinte, nu poate fi decat prost, inutil si perfect dispensabil. Daca problematica implicariimartorilor si eventualele lor traume pot fi discutate, culpabilizarea victimei de la inaltimea tribunei morale nu poate sugera altceva decat ignoranta - in ultima instanta, stirea nu ofera niciun detaliu despre trecutul si personalitatea femeii, iar corpul sau este, totusi, singurul care sufera in mod iremediabil implicatiile deciziei luate.