De atunci, din „satul înmărmurit“, cum îi spun localnicii din aşezările învecinate, au început oamenii să migreze, iar în prezent, singurul care a rămas nedezlipit de Alun este Gheorghe Gheorghesc.

„Satul are o vechime de aproape 300 de ani, poate şi mai mult, iar în vremea tinereţii mele, era unul dintre cele mai mari din zonă. Avea o şcoală cu internat, în care învăţau copiii din tot Ţinutul Pădurenilor, dar şi din Hunedoara.

Iar localnicii munceau în cariera de marmură de la marginea satului şi în minele din Ghelari. Colectivizarea făcută de comunişti i-a alungat pe oameni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oraş. Aşa, treptat, au rămas în sat doar bătrânii“, povesteşte Gheorghe Gheorghesc.

Erau hore în sat, nedei”

Drumul de marmură se opreşte însă în pădure, unde este continuat de unul forestier, aproape impracticabil cu maşina în ultimii ani.

Petru Cata crede că drumul a fost o investiţie care a ţinut şi de fala locuitorilor acestei zone, bogată în resurse minerale. Treptat, satul s-a depopulat, la fel ca şi celelalte aşezări din Munţii Poiana Ruscăi.

„După ce fiica mea a terminat cele opt clase la şcoala din sat, a trebuit să o dăm la liceu, în Hunedoara. Ne-am împrumutat de la CEC şi am luat o locuinţă în oraş, păstrându-ne şi casa de la ţară. Dar, treptat ne-a fost tot mai greu să păstrăm legătura cu satul, unde tocmai drumurile, greu accesibile, sunt cea mai mare problemă“, adaugă Petru Cata.

Sursa: www.expunere.com