< Într-un peisaj muzical românesc în care, de ani de zile, comercialul ia de multe ori faţa valorii artistice, clasicii rock-ului autohton refuză să părăsească scena pe care urcă deja de zeci de ani. Unii au renunţat între timp la plete, voit sau forţaţi de împrejurări, alţii le poartă şi acum pe umeri. Cum arată acum rockerii rebeli de altă dată, vedeţi accesand

Jumătate de secol a trecut de la apariţia muzicii rock la noi în ţară. 50 de ani în care acest gen a tras şi încă mai trage, poate, ponoasele pentru faptul că s-a ivit pe plaiurile mioritice în vremuri pline de restricţii "culturale", în care modelele de "afară" erau considerate nedemne de urmat.

Şi totuşi, în vremuri în care influenţele de orice gen din lumea ceva mai civilizată pătrundeau cu greu, şi mai mult "pe sub mână", dincoace de "Cortina de fier", rock-ul românesc a crescut şi el aşa cum a putut, "odată cu ţara", cum spunea titlul unei cărţi de "literatură patriotică" din perioada comunistă. Au luat fiinţă numeroase trupe "de chitare electrice" (termenul "rock" a fost interzis multă vreme deoarece era considerat influenţă străină), care se întreceau în festivaluri cuminţi, în care urcau pe scenă în "uniforme" decente şi cu părul cât mai scurt cu putinţă (mulţi şi-l prindeau în agrafe pentru a nu risca o vizită forţată la frizer).

Din noianul de formaţii care luau fiinţă s-au ridicat îndeosebi Phoenix (1961, numită iniţial Sfinţii, dar rebotezată pentru a nu supăra regimul), Sfinx (1963), Iris (1977), Holograf (1978) şi, ceva mai târziu Compact şi Celelalte Cuvinte (ambele în 1981) sau Cargo (1985). Acestea au şi rezistat peste timp, cu toate că genul a trecut printr-o perioadă de declin, şi acum, "după ani şi ani" cum spune titlul unei melodii Compact, pot fi considerate "clasice" într-un peisaj muzical în care de ani de zile primează comercialul.