Cazurile recente — cel al Valentinei Ioana Tănăsie, tânăra de 28 de ani găsită într-o valiză plutind pe Olt, cel al Mariei Săceanu, românca de 24 de ani ucisă într-o cameră de Airbnb din Londra căptușită cu folie de plastic, și cel al Teodorei Marcu — au scos la suprafață același mecanism social toxic: înainte ca autorul să fie condamnat, românii condamnă femeia.
Cazul Valentinei: suspiciuni, corpuri analizate și etichete
Moartea Valentinei Ioana Tănăsie nu a declanșat doar o anchetă penală, ci un ritual colectiv de judecare a victimei înainte ca trupul ei să fie coborât în pământ.
În timp ce familia o înmormânta, internetul desfășura un proces al ei, nu al bărbatului suspectat. Comentariile au curs cu o violență care rivalizează cu fapta însăși: „Sigur a făcut ea ceva”, „își merita soarta”, „o videochatistă, nicio pierdere”.
Presupusa infidelitate a fost tratată ca piesa lipsă dintr-un puzzle, deși nu există dovezi: „Dacă l-a înșelat?”, ca și cum infidelitatea ar fi o condamnare la moarte, când ea poate fi cel mult motiv de despărțire.
Apoi, corpul Valentinei a devenit obiect de analiză publică. Buzele, silicoanele și machiajul au fost toate transformate în dovezi ale unei „imoralități”.
„La ce față avea, s-a băgat singură în valiză”, scrie cineva, dezumanizând o femeie moartă.
Dacă o femeie are buze mărite, pozează pe Instagram sau pare „prea aranjată”, devine automat „damă de companie” sau „prostituată”. Aceste etichete sunt folosite doar pentru a-i reduce valoarea vieții.
Cazul Mariei Săceanu: o crimă atroce, întâmpinată cu dispreț
În cazul Mariei Săceanu, studentul englez Benjamin Day a recunoscut totul în instanță și „părea să zâmbească”. Cu toate acestea, o parte din public nu a discutat despre cruzimea crimei, ci despre presupusa profesie a victimei.
Pe grupurile de Facebook, în locul compasiunii, au apărut insulte degradante precum:
„Băiiii....ce destin avețiiii p***...parcă va racolează moartea...”
„Tipa se credea singura p*** de pe fața pământului, iar prostul i-a demonstrat că nu-i așa..., bășini de Ferentari.”*
„Zdreanta care făcea puf la anglea. Adio.”
Limbajul este profund revelator: crima devine un act de „corectare” a unei femei care a ales să practice o meserie contestată de decenii.
Alții au comentat: „C*** se expun mult... și pot sfârși așa...” sau „Era la treabă fără pește! Luați-vă pești, felelor, că e plină lumea de nebuni...” — o frază care normalizează exploatarea, reproșându-i victimei că nu avea un proxenet.
Într-un alt comentariu halucinant se spune: „Decât să stea pe telefon… Mai bine așa.”
Din fericire, au existat și voci lucide care au empatizat cu familia victimei:
„Deci dacă era prostituată sau nu, merita să moară?”
„Și ce treabă are că a fost sex worker? Merita să fie omorâtă?”
Cineva a remarcat cu disperare: „Era o femeie care a fost omorâtă în chinuri greu de imaginat și nimeni nu ar merita așa ceva!”
O altă persoană a sesizat o altă inversare gravă, referitoare la avocatul ucigașului care cerea clemență bazată pe vârstă: „Nu înțeleg de ce trebuie să ne gândim la inculpat și niciodată la victimă, când ar trebui să fie invers.”
O altă utilizatoare a conchis îngrozită: „Mă îngrozesc mai mult comentariile unora, se pare că sunt bolnavi ca ucigașul.”
Cazul Teodorei Marcu: aceeași blamare, altă fațetă a judecății publice
Cazul Teodorei Marcu aduce în prim-plan o altă poveste, dar același scenariu macabru, în care publicul se grăbește să găsească vinovații în comportamentul, alegerile sau trecutul victimei.
Dincolo de tragedie, comentariile din social media — venite deopotrivă de la bărbați și femei — creionează un portret al unei societăți incapabile să ofere compasiune pură, preferând să analizeze morala femeii cu implacabilitatea unui tribunal medieval.
Diferența de vârstă, stilul de viață sau relațiile alese sunt imediat transformate în probe ale unei culpe interioare.
O femeie comentează critic: „Daca era o fata serioasa nu se încurca cu unul care ar fi putut să îi fie tată”, o idee reluată, sub alte forme, și de alți utilizatori bărbați care consideră că alegerea partenerului anulează dreptul la siguranță:
„Și ea avut vină ce trebuie sa se aventurez cu el acest individ find ca tatăl ei”
„Portă vina și ea diferența de vârstă nu accept așa ceva rușine respect”
Într-o notă la fel de aspră, o altă femeie o etichetează drept „o puștoaică naivă și, după interes!!!! Trebuia să fi stat la locul ei!!! Așa se întâmplă cînd umbli după oamenii maturii și drogații!!!!”.
Trecutul profesional sau relațional devine, ca și în celelalte cazuri, un instrument de minimalizare a pierderii.
Un bărbat scrie cinic: „Atata cacealma pt o videochatistă. Daca era o savanta nu mai titrati atat”, în timp ce altul adaugă resemnat: „Mare pacat de ea, dar cu trecutul ei poti sa te astepti la orice”.
O altă perspectivă tranzacțională este oferită de o utilizatoare: „Îi dădea bani o întreținea ea spunea că dacă avea vreo problema el în secunda doi era alaturi de ea și ea e vinovată că și-a făcut o relație cu beneficii”.
Chiar și atunci când este recunoscută o vină împărțită, nuanța tot pe victimă apasă: „Omul a avut probleme dar nici ea nu avea mintea cu ea”.
Cea mai cruntă dovadă a lipsei de empatie transpare însă din modul în care este tratată însăși viața pierdută a copilului ei nenăscut, redusă lapidar, de către o femeie, la un simplu comentariu detașat: „Copil ghinionist !”.
În fața acestui flux implacabil de moralism de carton și desconsiderare, vocile care încearcă să apere memoria victimei sau să oprească circul mediatic sunt imediat agresate.
Când cineva încearcă să pună o barieră, reacția este la fel de violentă: „Numai posta tâmpenii. Lasă morții în pace. .. sau vrei sa mergi cu ea ?”, îi reproșează un bărbat cu o amenințare latentă.
Indiferent că este vorba despre Valentina, Maria sau Teodora, oglinda pe care societatea românească o oferă prin intermediul acestor comentarii rămâne la fel de întunecată: o lume în care femeia este vinovată că a trăit, a iubit greșit, a ales greșit sau pur și simplu a existat.
